România celor două tabere

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

România nu este doar polarizată politic. Este o societate în care oamenii au început să se privească unii pe alții ca niște dușmani. În urmă cu ceva ani, politica era unul dintre subiectele despre care puteai discuta în contradictoriu, cu amuzament chiar, după care mergeai mai departe. Astăzi, pentru tot mai mulți români, politica a devenit chiar un motiv de ruptură definitivă.

Se ceartă frații între ei, se ceartă părinții cu copiii, iar soții care votează diferit evită anumite subiecte pentru a nu ajunge la conflicte.

Prieteni care au trecut împreună prin zeci de ani de viață au încetat să-și mai vorbească pentru că unul votează PSD, iar celălalt votează AUR. Unul îl admiră până la fanatism pe Ilie Bolojan, altul îl susține pe George Simion sau pe Călin Georgescu.

Fiecare este convins că doar el vede adevărul. Celălalt nu mai este doar cineva cu o altă opinie, devine “prost”, “extremist”, “hoț”, “trădător” și mai ales “spălat pe creier”.

În clipa în care folosim astfel de etichete, dialogul se încheie și începe “războiul”.

Psihologia unei societăți divizate

Paradoxul este că politica nu este adevărata cauză a acestei rupturi, este doar pretextul. Asta este opinia mea, după ce am studiat cu atenție cazuistica. Unele situații, dacă nu ești implicat direct, sunt de un amuzament teribil. Dacă ești implicat, devine dramatic.

Psihologia socială explică foarte bine acest fenomen. În perioade de criză economică, de lipsă de încredere în instituții și de stres colectiv, oamenii caută grupuri în care să se simtă protejați. Apar identitățile de grup: “noi” și “ei”. Iar odată ce intrăm într-o astfel de logică, nu mai analizăm argumentele, ci apărăm tribul din care credem că facem parte.

Nu mai votăm doar un partid, ne apărăm identitatea. De aceea, orice critică la adresa politicianului preferat este percepută ca un atac personal.

La această transformare contribuie decisiv rețelele sociale. Algoritmii nu promovează echilibrul, ci emoții puternice: furia, revolta, indignarea. Cu cât o postare produce mai multă ceartă, cu atât devine mai virală. Platformele nu recompensează dialogul, ci conflictul.

Capcana „bulei” informaționale și biasul de confirmare

În plus, fiecare dintre noi ajunge, într-un final, să consume aproape exclusiv informații care îi confirmă doar propriile convingeri. Psihologii numesc acest fenomen „bias de confirmare”, adică tendința de a căuta și a reține informații sau ipoteze prezentate într-un mod care confirmă propriile convingeri, ignorând opiniile contrare.

Vedem doar informațiile care ne convin și le respingem instinctiv pe celelalte. Sau, cum se mai spune, rămânem în bula noastră.

Astfel, doi oameni care trăiesc în aceeași țară ajung să creadă că trăiesc în două Românii complet diferite.

Sunt, desigur, și teorii care susțin că dezbinarea socială poate fi amplificată deliberat în anumite momente, pentru ca atenția publică să fie comutată de la problemele esențiale. Istoria arată că societățile profund divizate sunt mai ușor de influențat și mai greu de mobilizat în jurul unor obiective comune.

Nu înseamnă neapărat că fiecare conflict este creat intenționat, dar înseamnă că o societate dezbinată devine mai vulnerabilă și că unii pot profita de asta.

Când mediocritatea înlocuiește meritocrația

Dezbinarea apare și din acumularea unor frustrări generate de percepția că statul și politica nu recompensează competența și meritul. Mai există însă un element care întreține această stare de tensiune și care este discutat prea puțin.

Ani la rând, românii au avut impresia că meritul și competența au ajuns să conteze mai puțin decât apartenența politică, relațiile sau loialitatea față de un lider. Au văzut oameni cu o pregătire modestă sau insuficientă ajungând în funcții importante ale statului, în timp ce profesioniști autentici au ales să plece din sistem sau nu au acces.

Această percepție, indiferent de cazurile concrete, generează o frustrare profundă. Pentru că oamenii nu se compară cu politicienii, ci cu propriile vieți. Ei văd cât de greu este să promovezi prin muncă și competență, în timp ce, în spațiul public, par să existe reguli diferite.

Rădăcinile dezbinării

Și poate cea mai mare nemulțumire este că prea puțini dintre cei ajunși în astfel de funcții par dispuși să facă un pas în spate atunci când nu livrează rezultate. Funcția devine un scop în sine, nu o responsabilitate. Iar când accesul oamenilor competenți este blocat de interese de partid sau de rețele de influență, frustrările societății nu fac decât să se adâncească.

Poate că tocmai aici se află una dintre rădăcinile dezbinării de astăzi. Nu în simpatiile politice diferite, ci în sentimentul tot mai răspândit că meritocrația a fost înlocuită de mediocritate, iar interesul public a fost prea des sacrificat în favoarea interesului personal sau de partid.

Generația celor mai mari dezamăgiri

Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este generația din care fac și eu parte. Cei care astăzi au între 50 și 60 de ani au prins comunismul, Revoluția, tranziția, privatizările, integrarea în NATO și Uniunea Europeană, precum și crize economice și politice succesive. Au acumulat speranțe, dar și multe dezamăgiri. Frustrările s-au adunat în timp și aveau nevoie de o supapă. Politica a devenit această supapă.

Numai că, în loc să ne îndreptăm nemulțumirile către problemele reale, am început să le revărsăm unii asupra altora.

Este un mecanism uman bine cunoscut: cel mai ușor îți descarci furia pe cei apropiați. Tocmai de aceea, ruptura este atât de dureroasă în familii sau în rândul prietenilor cei mai buni. Nu îi pierdem pe adversarii politici, îi pierdem pe oamenii de lângă noi. Aici este adevăratul pericol.

Prețul libertății și riscul unui eșec istoric

Democrația nu înseamnă să votăm la fel, dimpotrivă. Înseamnă să putem avea opinii diferite fără să ne urâm.

O societate nu moare atunci când oamenii votează diferit. Moare atunci când încetează să se mai asculte. Iar România, în opinia mea, pare să se apropie periculos de acest moment.

Poate că, peste ani, nu ne vom aminti cine a câștigat o anumită rundă de alegeri.

Dar ne vom aminti dacă, din cauza politicii, am pierdut un prieten sau liniștea din propria familie.

Și acesta ar fi cel mai mare eșec al acestor aproape 37 de ani de libertate.