“Ce nemaipomenită aiureală!” e un spectacol de teatru absurd care trebuie, neapărat, văzut de către orișice consumator de cultură din univers. Se exclud românii din aceasta afirmație, pentru că ei cunosc piesa în profunzime fără să trebuiască să iasă din casă. E suficient să se uite la televizor și să citească presa cu știrile despre politică și corupție, corupție și politică și nimic mai mult.

Nu știu ce rădăcini o fi având Becket, dar în cazul lui Ionesco descrierea cu atâta talent a ipocriziei, nimicului ca fundament, pălăvrăgelii ca dicton și slugărniciei interesate ca model comportamental trebuie că vine din ocheadele aruncate de pe malul Senei către malul Dâmboviței, din interesul arătat României sale părintești. Nimeni altul nu putea fi părintele teatrului absurdului!

Nimic mai penibil decât luptele duse în interiorul dreptei în zilele acestea. Tentația de a crea în loc de fapte știri, în loc de construcție butaforie, a dus la trecerea luptei politice într-o nouă formă: cea epistolară. Desuetă, de o agresivitate fără vlagă și finalitate, lupta epistolară e lupta madamei Bovary contra propriei condiții provinciale, plină de trădări și maternități ratate. O dramoletă tragică, desfășurată într-un decor cu trandafiri muribunzi (unul, doi, trei, ce mai contează?) într-o casă cu pretenții, însă plină de igrasie.

Toate aceste mișcări de scenă au dus la o situație greu de anticipat: în loc de unificare, dreapta s-a trezit mai divizată ca niciodată în pre-ziua alegerilor prezidențiale.

În loc de un candidat sau mai mulți puternici, s-a trezit fără nici măcar un candidat viabil. Totul, declamat cu voci emoționate dând citire unor scrisori care ar fi inspirat lui Eminescu vreo câteva mii de strofe ironice, acuzatoare, diatribe și invective mai ceva ca în Scrisoarea a III-a.

Totul s-ar fi stins într-un penibil relativ neînsemnat și cumva anulabil, dacă primei scrisori trimise de MRU nu i-ar fi răspuns nimic Elena Udrea. Dar a răspuns. Nici asta n-ar fi antrenat atâta zâmbet amar și greață de ce se petrece dacă nu ar fi urmat a doua scrisoare spre doamna Udrea, ba chiar și asta ar fi fost controlabil ca stricăciuni dacă nu ar fi răspuns cancelaria Cotroceniului într-o depeșă publică ironică și care s-a dorit să anihileze un adversar descris ca viclean și oportunist. Oricine a scris scrisoarea, semnătura reală de pe ea aparține președintelui: alta cale nu-i pentru scrisorile pornite din cabinetul acestuia.

În fine, ca să nu rămână de tot în afara prezenței publice și furtunii care ar trebui să umfle velele celor ce colcăie prin ochiul uraganului noroios, s-a trezit și domnul Predoiu să se angajeze pe eroicul drum al păliturilor în creștet cu scrisorele cu destinatar real alegatorul, indiferent cine e menționat pe plic.

Tăriceanu nu mai poate participa, și-a luat doza de biletele parfumate de ceva vreme, n-ar fi credibil.

Crin Antonescu s-ar băga puțin, cred eu, în seamă dar are o problemă imensă: nu îl sprijină nici măcar prietenii săi din propriul partid. Așa ca, în lipsă de variante, îl putem considera părtaș și sprijinitor la bătălia de hârtie dusa de MRU ? – singura sa armă împotriva corectului Johannis, care i-a tras clapa într-un mare fel, fără să fie măcar nevoit să gândească mult stratageme câtă vreme are ca scenarist și regizor un vice cu nume regal. Ce ironie: a ajuns un Ludovic să lupte împotriva Crinului!  În PNL am asistat la o lecție de democrație incredibilă: minoritățile, înfrățite, au detronat Istoria.

Johannis ar scrie, dar nu se pricepe. Mai mult, se pare ca ar scrie degeaba conform deciziei Curții Constituționale, pentru că ar fi ales și ar fi dez-ales prin decizia aceleiași curți, fiind incompatibil.

Ultima găselniță e povestea cu Meleșcanu candidat, despre care pe la colțuri se spune că l-a făcut președinte și pe Constantinescu, prin grija serviciilor. Nu-i de râs. Dar Meleșcanu nu poate scrie scrisorele, pentru că i-ar aluneca pixul pe prea multe adevăruri ținute sub obroc.

Scandalurile legate de petrol, securizarea frontierelor (chiar și interne, în perioada aceea s-au modernizat toate vămile de interior, ca după un an să își piardă aproape de tot funcționalitatea – știți imensa vamă din Pitești, nu? Dar superba vamă din Cluj, prin care bate vântul pe banii noștri? Dacă nu știți, vă dă detalii la cerere domnul Blaga), retrocedări și Agenția Domeniilor Statului, Roșii Montane și Băi Mari, scandalurile legate de învățământ și cele legate de mafii și interlopi au atins deja miezul dur al fiecărui partid politic de pe întreg eșichierul. In funcție de cât de liberă este procuratura să își facă datoria, vom asista la căderea foarte multor capete la putere și opoziție, fără osebire, la cele mai înalte niveluri.

Cine nu s-a făcut de râs singur, va fi făcut de plâns de către justiție și investigatori.

Chiar și o Românie cu imunitate la știrile legate de corupție și furt, devenite loc comun și deci neinteresante, se va cutremura scârbită.

Avem în față foarte probabil o toamnă electorală în care decizia nu o va lua atât poporul, cât judecătoria. Cei eligibili de către popor au avut grijă –sau au fost atât de slabi încât au avut alții grijă - să se descalifice prin propriile fapte și scrieri și cei eligibili de către structurile de partide au toate șansele să fie descalificați de câte o pereche rece de cătușe. Ceva mă face să cred ca în acest caz sportul (chiar întrupat în săli prin comune uitate de Domnul) și chiar frunza (oricât de scumpă ar fi aceasta și de națională) nu vor putea apăra nici imaginea unei Eve departe de a fi simbolice, ci foarte reală și descurcăreață.

Alegerile de anul acesta se anulează, din lipsă de candidați. A zis Brucan odată: o să vă fie dor de Iliescu, la un moment dat. Nu ne este. Ne este însă dor de o variantă credibilă, demnă, nepușcăriabilă, lipsită de aroganța și îngustime de vederi, fără viclenie, fără miros de petrol în buzunare și schelete prin dulapuri.

De aceea eu cred că în cel mult două-trei săptămâni vom avea un candidat surpriză, poate mai bun decât toți ceilalți, poate nu - dar cel puțin destul de responsabil încât să aibă dreptul și demnitatea de a ocupa cel mai înalt fotoliu in stat. În cazul în care acesta nu apare, vina unei traiectorii pontiste a țării pentru foarte mulți ani va aparține liderilor fiecărui partid de dreapta din România. O vină de neiertat!