Războiul de Şase Zile a fost un conflict armat între Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Siria. Acest război a durat între 5 şi 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliţiei arabe, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania. Războiul de Şase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

La începutul anului 1967 observatorii politici nu considerau iminentă izbucnirea unui război între Republica Arabă Unită sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser şi Israel. Tensiunea dintre Israel şi vecinii săi arabi a crescut în mod continuu, începând din anul 1964, când Israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul său şi Siria a încercat, la rândul ei, să schimbe cursul afluenţilor acestui râu. Demersurile siriene au eşuat datorită bombardamentelor israeliene şi lipsei de implicare a Iordaniei şi a Libanului în conflict. În acea perioadă nici unul din statele coaliţiei arabe nu recunoscuse existenţa statului Israel, dar au acceptat de facto situaţia creată prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar. În plus, statele arabe erau dezbinate de conflictul dintre forţele “progresiste” pro-sovietice şi cele “conservatoare”, care promovau interesele pro-occidentale. Israelul se simţea de mai mult timp periclitat de influenţa Uniunii Sovietice. Siria sprijinea cu ajutorul Moscovei mişcările de gherilă de pe teritoriul său, care se orientau mai ales împotriva dominaţiei israeliene asupra zonelor dintre Siria şi Israel, demilitarizate în urma armistiţiului din 20 iunie 1949. Itzhak Rabin, pe atunci comandantul Statului Major al armatei israeliene, a încercat, printr-o politică militară agresivă, să consolideze această hegemonie şi să transfere conflictul armat pe teritoriul Siriei, convins de suportul american şi de diferenţele insurmontabile dintre guvernul lui Nasser şi partidul Baath care se afla la putere în Siria.

Apa Iordanului a fost miza primară

Palestinienii au devenit şi ei activi din punct de vedere politic şi militar. Astfel, în anul 1964 a fost înfiinţată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), iar în 1965 au fost comise primele acte de terorism ale mişcării Fatah. Guvernele arabe au adoptat în diplomaţie un ton anti-israelian mai militant, probabil şi datorită presiunii palestiniene. Scopul acţiunilor militare israeliene împotriva Siriei trebuie văzut şi din perspectiva acestei evoluţii, Siria fiind în aceea perioadă principalul susţinător al intereselor palestiniene. În concepţia lui Rabin, în calitate de comandant al Statului Major al armatei israeliene, securitatea Israelului nu putea fi garantată decât printr-un acord de pace la care să adere toate statele arabe. În lipsa unui asemenea acord, Rabin şi Statul Major se considerau îndreptăţiţi să extindă spaţiul controlat de Israel la nord până la cursul râului Litani – de pe teritoriul actual al Libanului de sud – la est până pe valea Iordanului şi la sud până la Canalul Suez, pentru a asigura apărarea statului Israel.

Se pare că premierul Levi Eshkol nu a fost convins decât de extinderea până la Litani, datorită importanţei strategice a râului ca resursă hidrografică. În orice caz, acest plan nu ar fi putut fi pus în aplicare fără sprijin internaţional. Într-o situaţie în care nici măcar suportul militar american nu era o certitudine, după cum se dovedise în Criza Suezului, era deci puţin probabil ca Statul Major israelian să fi iniţiat cu de la sine putere ocuparea Cisiordaniei şi a Peninsulei Sinai. În orice caz, în realitatea instituţională din Israel, nu armata ci guvernul civil este factorul care a luat deciziile politice şi strategice. Israelul nu a efectuat mişcări de trupe în acest sens, dar mobilizarea forţelor de rezervişti putea fi efectuată în scurt timp.

Sfidarea egipteană

Totuşi, la 13 mai 1967, Uniunea Sovietică îşi avertizează aliaţii de la Cairo şi Damasc asupra iminenţei unei invazii israeliene în Siria. Avertismentul se baza pe informaţiile serviciilor secrete şi îşi găsea o anumită justificare atât prin ameninţările Israelului la adresa partidului Baath, cât şi prin două incidente militare. La 13 noiembrie 1966, armata israeliană a atacat satul cisiordanian Samu, sub motivul urmăririi adepţilor mişcării Fatah. La data de 7 aprilie 1967, aviaţia israeliană a doborât şase avioane militare de tip MIG din aviaţia militară a Siriei. Ca urmare a avertismentului sovietic, începând din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat unităţi de luptă în Peninsula Sinai, după ce obţinuse, fără mari împotriviri de la ONU, retragerea trupelor UNEF (United Nations Emergency Force). Aceste forţe internaţionale supravegheaseră până atunci respectarea acordului de încetare a ostilităţilor provocate de Criza Suezului din 1956. Prin evacuarea UNEF-ului s-au creat zone de tangenţă directă între cele două armate, care puteau duce, în scurt timp, la o invazie egipteană a Israelului. Această demonstraţie de forţă a Egiptului era, în primul rând, un avertisment la adresa Israelului, dar, implicit, avea şi scopul de a convinge Iordania să adopte o poziţie mai fermă în acest conflict.

Israelul s-a văzut, astfel, pus în situaţia pe care a încercat să o evite în 1956, fiind obligat să accepte prezenţa militară egipteană în apropierea graniţelor sale. Temerile Israelului privind securitatea sa s-au materializat la 17 mai 1967, când două avioane egiptene de supraveghere, decolate din Iordania, au zburat deasupra reactorului atomic de la Dimona, fără a putea fi oprite de unităţile anti-aeriene israeliene. În urma acestui act de agresiune, guvernul israelian a luat în considerare eventualitatea unui atac aerian al Egiptului împotriva centralelor atomice israeliene, precum şi justificarea unui asemenea atac pe plan internaţional. În aceste circumstanţe, guvernul israelian a ordonat armatei mobilizarea forţelor de rezervă.

Greşelile lui Nasser

La 22 mai 1967, Nasser a continuat politica de provocare beligerantă prin blocarea Strâmtorii Tiran pentru transportul naval israelian, către singurul port la Marea Roşie al israelului, Eilat. Această blocadă maritimă a restabilit starea de fapt care, în 1956, a dus la conflictul cu Israelul. De asemenea, Nasser a supraestimat puterea militară a Egiptului şi a considerat că Israelul este incapabil să pornească un război pe două fronturi fără sprijinul efectiv al S.U.A., care, din 1956, era implicată militar în conflictul din Vietnam. Se pare că şi în cadrul Statului Major egiptean au existat forţe care au promovat o exacerbare a conflictului cu Israelul. Aceste forţe elaboraseră planurile unei operaţiuni militare de ocupare a Deşertului Negev, pentru a asigura legătura teritorială cu Iordania. Aceste planuri au fost respinse de Nasser,care se considera un reprezentant al forţelor “progresiste” din lumea islamică şi se arăta critic faţă de “forţele reacţionare” din Iordania, Arabia Saudită şi Iran. Prin blocarea strâmtorii Tiran, Nasser a câştigat o imensă popularitate în lumea arabă. Devenit protagonistul propagandei anti-israeliene, Nasser a reuşit să atragă Iordania în coaliţia sa, pentru a convinge, apoi, Arabia Saudită să susţină, cu unele rezerve, cauza egipteană. Ca om politic, mai degrabă moderat, Nasser s-a lăsat antrenat de dinamica acestei propagande şi a încurajat mass-media să răspândească lozinci care anunţau distrugerea iminentă a Israelului. În general, Occidentul a respins cu indignare formulele propagandei arabe iar sloganul “Aruncaţi-i pe evrei în mare”, care nu a fost exprimat politic, ci în cadrul unor comentarii satirice din presă. Acest gen de propagandă s-a dovedit a fi dezastruos pentru imaginea arabilor pe plan mondial, discreditând cauza palestiniană, în special, în Europa.

 

Pacea devenise imposibilă

Statul Major General al Armatei Israeliene a încercat să convingă guvernul israelian de necesitatea unei reacţii militare la blocarea Strâmtorii Tiran. Se pare că acest incident a surprins armata israeliană, deoarece serviciile secrete nu reuşiseră să recunoască o finalitate în acţiunile de multe ori contradictorii iniţiate de Nasser. Premierul Eshkol a căutat, în continuare, o soluţionare a crizei pe cale diplomatică. Pe plan internaţional, se întrevedea o atitudine critică faţă de blocarea strâmtorii, dar, iniţial, atât Washington-ul, cât şi Londra s-au exprimat împotriva unui război cauzat de această blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe şi a declarat ministrului de externe israelian Abba Eban că Franţa se va opune părţii care va declanşa războiul. Deşi preşedintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a interpretat aceste reacţii diplomatice drept o încurajare a politicii sale axate pe o confruntare menită să slăbească nu numai Israelul, ci şi Arabia Saudită şi Iordania ca aliaţi ai S.U.A. De aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau găsirea unui compromis cu privire la blocarea Strâmtorii Tiran. Nu mai era demult vorba doar de interesele Israelului sau ale Egiptului, ci de chestiunea controlului asupra rezervelor de petrol şi a potenţialului financiar din Orientul Mijlociu. O implicare a S.U.A. sau a Marii Britanii în conflict de partea Israelului ar fi determinat o mai mare popularitate a nasserismului în lumea arabă şi, implicit, creşterea credibilităţii Uniunii Sovietice în regiune.

Atac aerian israelian asupra unei ţinte iordaniene în Ierusalim

Nemulţumit de atitudinea expectativă a occidentului şi a guvernului Eshkol, generalul Ariel Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci. După aderarea Arabiei Saudite la coaliţia egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea armatei şi a opoziţiei interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva ameninţărilor militare şi a poziţionării strategice provocatoare a Egiptului. Cu scopul de a ajunge la o coaliţie internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol pe data de 1 iunie 1967. Premierul Eshkol a alcătuit, după aceea, un Guvern al Unităţii Naţionale, în care Moshe Dayan a fost numit ministru al Apărării, iar conducătorul blocului de opoziţie de dreapta Gahal, Menachem Begin, a fost numit ministru fără portofoliu. Cei doi politicieni au susţinut în mod deschis o expansiune teritorială a statului Israel, mai ales în zona Cisiordaniei.Pe data de 4 iunie 1967, consilierul preşedintelui american în chestiuni de securitate a semnalizat, printr-un memorandum, aprobarea unei acţiuni militare israeliene. În aceeaşi zi, având în vedere avantajul strategic obţinut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul israelian a hotărât începerea ofensivei militare împotriva coaliţiei arabe.

Cronologia Războiului de Yom Kippur

5 iunie - Forţele aeriene israeliene bombardează simultan, începând de la ora 7.45, unsprezece baze aeriene egiptene, distrugând astfel o mare parte din aviaţia militară a Egiptului.

6 iunie - Trupele israeliene ocupă Fâşia Gaza. Unităţi israeliene de tancuri pătrund în Peninsula Sinai.

7 iunie - Israelul cucereşte malul stâng al Iordanului şi partea de est a Ierusalimului, care va fi anexată Israelului pe data de 27 iunie 1967.

8 iunie - Tancurile israeliene ajung până la Canalul Suez, deşi forţele egiptene erau mult superioare numeric celor israeliene în această zonă de conflict. Egiptul capitulează.

9 iunie - Forţele armate israeliene atacă Siria şi cuceresc, după lupte grele, mare parte din Platoul Golan, inclusiv oraşul Quneitra (Al Qunaytirah'). Gamal Abdel Nasser, preşedintele Egiptului, îşi declară demisia, dar îşi va retrage peste o zi această declaraţie, în urma demonstraţiilor masive în favoarea sa.

10 iunie - Încetarea ostilităţilor. După război, Israelul domină un teritoriu de aproape patru ori mai mare decât la începutul războiului. 400.000 palestinieni se refugiază în Iordania.