Se vorbea chiar de iminența unei noi Intifade. La fața locului, ziariștii au descoperit o mână de activiști palestinieni care se pregăteau să dea foc unor fotografii cu Trump. Activiștii, mai puțin numeroși decât reprezentanții presei, au așteptat cu răbdare până ce au fost instalate aparatele de fotografiat și camerele, apoi au aprins pozele cu liderul american. Luate din unghiuri alese cu grijă, astfel încât să pară că este vorba de o demonstrație de masă „spontană”, imaginile au făcut înconjurul lumii. Straniu, însă: în loc să arunce în aer Orientul Mijlociu, așa cum profețeau „analiștii” citați de presa anti-Trump, secvențele de la Betleem au inflamat mai degrabă Europa.

Sute și pe alocuri mii de oameni au protestat la Londra, în fața ambasadei americane, în Suedia (la Malmö, Götteborg și Stockholm), la Amsterdam, la Berlin: s-au ars steaguri israeliene și americane, s-a cântat „Îi vom împușca pe evrei”, s-au atacat sinagogi. La proteste, alături de imigranți musulmani, au participat politicieni și militanți ai Stângii locale. În lumea arabă, însă, a fost mult mai liniște. Promisa „Intifadă” s-a fâsâit din start. Enigma este ușor de dezlegat. În luna mai, anul trecut, aflat în Arabia Saudită, Donald Trump a ținut un discurs tăios în fața a 55 de lideri musulmani, cerându-le să lupte împotriva terorismului și radicalizării islamice. „Ștergeți-i de pe fața pământului!” a poruncit Trump pe un ton dramatic. „Este o bătălie între Bine și Rău!” Totul a părut un exercițiu ieftin de imagine. Însă discursul a fost însoțit de un pachet cât se poate de concret de contracte comerciale americano-saudite de 380 de miliarde de dolari, dintre care 110 miliarde – arme și echipamente militare.

Trump este, înainte de orice, un excelent negustor: rezultatele târgului s-au văzut imediat. Reformele lansate de prințul moștenitor saudit Mohammad Bin Salman sunt fără precedent în anchilozatul stat sunnit, de la dreptul femeilor de a conduce mașina, până la o neverosimilă alianță strategică cu Israelul. Vasta campanie anticorupție, care face ravagii în ultimele luni în Arabia Saudită, se desfășoară sub oblăduirea și încurajările părintești ale lui Trump: „Am mare încredere în Regele Salman și în Prințul moștenitor al Arabiei Saudite, știu exact ce fac”, declara satisfăcut liderul american, pe 7 noiembrie. Evident că ea are (și) rolul de a elimina concurenții la tron ai junelui prinț, de numai 32 de ani. Astfel, se îndepărtează riscul unei contra-revoluții, care să stopeze cursul schimbărilor. Așa s-a ajuns ca peste 200 de prinți saudiți, acuzați de corupție, să fie ținuți în arest în luxosul hotel Ritz-Carlton din Riad, unde o cameră costă pe noapte 650 de dolari. Așa s-a ajuns ca 11 prinți să fie arestați pentru că au protestat public, după ce regimul a decis să elimine unul dintre cele mai importante privilegii ale familiei regale: plata de către stat a facturii la apă și electricitate.

Arabia Saudită este de multă vreme un aliat strategic al Statelor Unite. Niciodată, însă, Washingtonul nu a exercitat un control atât de puternic asupra regimului de la Riad și nu a reușit să impună schimbări politice de asemenea anvergură. Astfel se explică reacția ultra-moderată a regatului saudit la anunțul lui Trump privind Ierusalimul. Astfel se explică senzaționala invitație adresată prințului Salman de un ministru al guvenului Netanyahu, la jumătatea lui decembrie, de a vizita Israelul, deși cele două state nu au oficial relații diplomatice.

Prin Arabia Saudită, care este liderul de facto al statelor sunnite, Trump își extinde tutela asupra acestei întregi tabere a lumii arabe. De pildă, refuzul Qatarului de a renunța la finanțarea rețelelor teroriste, măsură cerută imperios de Trump, a dus la izolarea promptă a emiratului de către restul țărilor sunnite.

Reacția politică a Autorității Palestiniene a fost la unison cu cea a străzii de la Betleem: la fel de palidă. Protestele aproape formale ale lui Mahmoud Abbas au și ele o explicație simplă, negustorească: amenințarea că administrația Trump va tăia ajutoarele (de circa 125 de milioane de dolari anual) pentru Autoritatea Palestiniană. Pe 12 ianuarie, un editorial din The Guardian titra disperat: „Tăierea de către Trump a ajutoarelor pentru refugiații palestinieni ar putea duce la un dezastru”. O altă țară amenințată cu tăierea ajutoarelor este Pakistanul: legăturile Islamabadului cu rețelele teroriste arabe sunt vechi: Bin Laden și-a găsit adăpost în Pakistan; la fel și mulți șefi talibani. Asta nu a împiedicat administrațiile americane trecute să cultive relații privilegiate cu Islamabadul. Pe 1 ianuarie, însă, Trump avertiza pe Twitter că este gata să taie ajutoarele de circa două miliarde pe an acordate Pakistanului, din cauza sprijinului acordat teroriștilor.

Dacă punem la socoteală lichidarea (măcar militară) a ISIS în Siria și Irak, constatăm o serioasă slăbire a islamului radical în tabăra sunnită. S-a ajuns până acolo încât grupurile de jihadiști ISIS, refugiați în Gaza, să anunțe că declanșează războiul împotriva Hamas, acuzând gruparea teroristă palestiniană de pasivitate față de Israel, după anunțul Casei Albe privind Ierusalimul.

De-radicalizarea lumii arabe sunnite mi se pare cea mai mare realizare a primului an de mandat al lui Trump. Al doilea an pare dedicat unei acțiuni simetrice în tabăra șiită, condusă de Iran.

Toată lumea politică a așteptat cu sufletul la gură weekendul trecut, când Trump trebuia să anunțe dacă prelungește ridicarea sancțiunilor economice pentru Teheran. Mișcările de protest din Iran, înăbușite în sânge (arestări în masă și zeci de morți) erau prilejul perfect pentru o repunere la index a regimului ayatollahului Khamenei.

Trump a procedat din nou negustorește: a prelungit ridicarea sancțiunilor pentru un nou termen de 120 de zile, cerând în schimb Congresului să găsească o formă pentru a înăspri condițiile acordului nuclear cu Teheranul.

Deși înăbușite, protestele de stradă din Iran – având deopotrivă motivații economice și politice – au slăbit considerabil regimul mollahilor. Reinstituirea sancțiunilor comerciale ar putea constitui lovitura de grație. De aici, un întreg câmp liber pentru negocieri și presiuni politice la dispoziția lui Trump.

La fel ca în cazul anunțului privind Ierusalimul, cele mai tăioase atacuri la adresa acestuia nu au venit de la aliații șiiți ai Iranului, ci de la statele europene. Liderii UE, atât de vocali, altminteri, când vine vorba de drepturile omului, au tratat cu mare indulgență acțiunile sângeroase ale Teheranului la adresa contestatarilor. Memorabilă și halucinantă în acest sens este declarația ministrei de Externe a Suediei, Margot Wallström: „Noi spunem așa: toți au dreptul să-și exprime opiniile. Toți au dreptul să demonstreze de exemplu împotriva șomajului sau a inegalităților sociale. Dar, gândiți-vă, cum ar fi ca alții să ne spună nouă ce să facem? Dacă reprezentanții altor țări ar spune că demonstranții care umblă pe străzile și în piețele noastre au dreptate?”

Păi exact asta a făcut Bruxelles-ul cu România: a devenit purtătorul de cuvânt al protestelor din Piața Victoriei. Fără ca manifestanților de aici să li se clintească un fir de păr.

Discursul lui Wallström, în diferite variante, a fost repetat de toți liderii UE. „Reprezentanții altor țări” era o aluzie străvezie la Donald Trump, singurul lider occidental care a acuzat regimul iranian pentru crimele împotriva manifestanților.

Indubitabil, procesul de radicalizare islamică, în plin avânt în 2015-2016, s-a diluat considerabil în ultimul an și este, așa cum arătam, cea mai mare realizare a lui Trump. Dar acest suces are și un efect pervers: sub dominația Stângii politice și a Corectitudinii Politice, Europa tinde să devină în ritm galopant noua vatră a jihadismului mondial.