Un comentariu al istoricului Maxime Tandonnet în Le Figaro pe care l-am tradus pentru cititorii Evenimentului zilei.

A discuta astăzi despre utilitatea și necesitatea purtării măștii, devenită obligatorie prin decretul din 10 iulie 2020 în situații de aglomerație ar fi evident ceva iresponsabil, dat fiind riscul unui al doilea val al pandemiei de COVID-19.

De altfel, refuzul de a purta mască în mijloacele de transport în comun sau în spațiile închise a devenit o formă de lipsă de civism agresiv, chiar de violență față de ceilalți, resimțită ca insuportabilă de toți cei care se supun respectării legii și bunului simț.

Trebuie însă din aceste motive să sacralizăm masca, să facem din ea un fel de talisman sau de soluție magică în orice circumstanțe?

Trebuie să cedăm tentației de a o impune absolut peste tot și oriunde, inclusiv la exterior, pe stradă, în parcuri și în piețele publice?

Mai multe municipalități (inclusiv Parisul – n.tr.) au luat deja această decizie.

Este Franța condamnată la o generalizare a măștii fără care va fi imposibil să mai mergi undeva?

Virajul din discursul oficial care a avut loc în câteva săptămâni pe acest subiect constituie unul dintre faptele politice cele mai bizare din ultimii ani.

La apogeul crizei de COVID, în martie-aprilie, când epidemia atingea vârful cu bilanțuri cotidiene de peste 1000 de morți (1438 pe 15 aprilie), discursul oficial, științific și mediatic avea un singur cuvânt de ordine repetat răspicat pe toate canalele: masca, în viața cotidiană, nu „folosește la nimic”.

Astfel, printre nenumăratele declarații cotidiene în acest sens, pe 4 martie, purtătorul de cuvânt al guvernului, declara, în lipsa stocurilor disponibile: „Nu trebuie cumpărate măști”.

Apoi, ministrul Sănătății a calificat purtarea măștii de către marele public „inutilă” și o declara nerecomandabilă.

Prim-ministrul afirma că „nu este recomandată populației, în general”.

Or, cu prețul unei răsturnări spectaculoase, discursul oficial face astăzi din purtarea măștii arma principală de luptă împotriva epidemiei.

Nu este Franța pe cale să basculeze dintr-o extremă în alta, de la o dogmă la alta?

Masca, periculos supusă oprobriului oficial timp de săptămâni întregi, merită ea, printr-o stranie schimbare de balanță, să fie brusc transformată în simbol mitic al voluntarismului în lupta cu COVID-19?

Trebuie ea să devină, mai mult decât un simplu instrument, indispensabil în anumite circumstanțe, un obiect de comunicare și o emblemă?

Este nevoie de mare prudență, deoarece portul generalizat al măștii, peste tot în exterior, nu este o bagatelă: „Disimularea feței înseamnă a aduce atingere exigențelor minimale ale vieții cotidiene (…) Viața republicană se trăiește cu chipul descoperit” (circulara din 2 martie 2011 privind interdicția portului burqa -vălul islamic).

Astel, impusă sistematic și peste tot, purtarea măștii ar modifica în profunzime natura raporturilor sociale, favorizând anonimatul, lipsa de comunicare, depersonalizarea, frica și în consecință violența.

În ce mod utilitatea sa, în spațiu deschis, în aer liber, atâta vreme dezmințită, s-a dovedit brusc necesară, cu prețul atingerii aduse libertății și vieții sociale?

Aparent, roata se învârte și totul trece. Poporul este ascultător. Totuși, pe termen lung, contradicțiile, ezitările, basculările – de la respingere radicală la adorație – ale căror conseințe pot fi abrupte și grave, vor influența conștiința colectivă.

Chestiunea responsabilității rămâne mai actuală ca oricând.

Dacă masca oferă o protecție autentică, respingerea sa, prin discursuri și fapte, timp de mai multe luni, a contribuit inevitabil la amplificarea dezastrului.

În plus, epoca suspiciunii este la apogeu, mai ales după criza Vestelor Galbene și mișcările sociale: masca impusă sistematic, peste tot, inclusiv pe stradă – se întreabă mulți – este menită să producă o formă de control social?

Oricare ar fi adevărul, încrederea națiunii în discursul public, oricum compromisă grav de zeci de ani, va ieși și mai șifonată, cu consecințe politice imprevizibile astăzi.