Invitatii EVZ
Partidul Național Liberal moare așa cum moare și România: fără spectacol, fără lăutari, fără dric
Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Mă alătur dezamăgirii și scârbei prietenului Mirel Curea: actuala configurație a Partidului Național Liberal este rezultatul unor transformări începute în urmă cu aproximativ 12 ani, după fuziunea dintre PNL și formațiunile asociate fostului președinte Traian Băsescu. PNL, ca și politica românească s-a transformat într-un partid diferit de cel pe care îl reprezenta în trecut.
A devenit, acum după lovitura dlui Bolojan, după cea a lui Băsescu, „Partidul Național Reper” , prin împingerea lui ideologică în sfera mizeriei neomarxizante a USR și REPER.” Moartea PNL și a politicii noastre, - apoate greșesc -, a îceput cu mizeria umană Traian Băsescu și se definitivează cu îngrozitorul Ilie Bolojan, acompaniați de aceeași sicofanți din partid, de la televiziuni, universitari frustrați, economiști, artiști fără glorie, etc. Pitici de grădină, avant la lettre, acum 20 de ani, ajunși acum spre sfârșitul carierei inexistente, slugi pe vecie…
Plecarea - oriunde -, din această atmosferă puturoasă pare să fie singura scăpare.
”Plec fiindcă Germania a ajuns să fie condusă de cei mai puțin pregătiți dintre noi”, ar fi spus Thomas Mann, când Hitler s-a instaurat cîștigând alegerile, în Reichstag…
Eu unde să mai plec? Asta mă întreb, cu o oboseală aproape calmă.
Mann mai avea, poate, iluzia unui afară, a unui loc în care spiritul putea respira, în care limba, cultura, decența și discernământul nu fuseseră încă batjocorite de cei mai gălăgioși și mai nepregătiți dintre contemporani. Noi, cei de azi, nu mai avem această consolare geografică. România și Lumea ca și PNL seamănă cu o casă în care toate camerele au fost, pe rând, invadate de același miros greu, de aceeași vulgaritate satisfăcută de sine, de aceeași promovare a incompetenței transformate în merit și a agresivității neomarxiste, transformate în virtute civică.
Nu mă mai înspăimântă doar faptul că suntem conduși de cei mai puțin pregătiți dintre noi, ci faptul, mai grav și mai discret, că am început să-i privim ca pe ceva firesc. Ceea ce altădată ar fi produs ruptură morală a devenit peisaj, mobilier, climă. Ne-am obișnuit cu oamenii fără operă care țin discursuri despre destinul culturii, cu analfabeții morali care predică etica, cu politicienii care vorbesc despre sacrificiu din interiorul confortului lor obscen, cu funcționarii minții care administrează adevărul după buget, neamuri, amante, rețea de partid și interesul de moment.
Nu mai pleci, de fapt, dintr-o țară, ci dintr-o atmosferă.
Dar cum să pleci dintr-o atmosferă care s-a întins peste tot? Singurul exil rămas e unul interior, precar, aproape ridicol: să păstrezi în tine o insulă de dezgust lucid, de memorie, de ironie și de tăcere încă necontaminată. Să nu accepți că urâtul e norma, că stridența e semn de viață, că ignoranța agresivă e autenticitate populară și că grosolănia și prostia are ceva tonic, democratic, sănătos.
Și, ca să nu mă mint, trebuie să adaug că nici eu nu sunt în afara acestei lumi. Port și eu destulă mediocritate, destulă lene, destulă lașitate, destulă disponibilitate de a tăcea când ar trebui să spun ceva. Nu sunt un exilat eroic, ci doar un om care a înțeles, poate prea târziu, că nu mai există țări de refugiu, ci doar grade diferite de asfixie. Iar demnitatea, dacă mai există undeva, nu se mai găsește în pașaport, ci în refuzul zilnic, neglorios, de a te lăsa colonizat cu totul de epoca ta.
În 1936, la Sibiu, într-o vară care mirosea a praf încins și a vin vărsat pe mese, un scandal a izbucnit nu atât prin ceea ce s-a întâmplat, cât prin felul în care a fost povestit mai târziu: cu fotografii, cu detalii aproape teatrale, cu o anumită voluptate a dezvăluirii. Ilie Floașiu - un afacerist local -, nu doar că a denunțat, ci a pus în scenă o pedeapsă, ca un regizor crud al ridicolului: un dric chemat la bordel, lăutari plantați în fața ușii, dimineața transformată într-un priveghi grotesc pentru un mort care încă trăia.
Protagoniștii nu erau figuri obscure, ci oameni cu nume și funcții precise, recognoscibile în oraș: prefectul Regmann și primarul Piso, cei doi reprezentanți ai autorității locale care, după o zi de „propagandă”, au transformat noaptea într-o prelungire bahică a puterii lor, la bordel…
În contrapunct, Floașiu — om de afaceri, fost deputat, dar și adversar — a intuit momentul și l-a convertit într-o umilire publică exemplară, dând scandalului nu doar conținut, ci și formă.
E greu să nu vezi în toată această întâmplare o lume care, deși coruptă, își trăia corupția la vedere, cu o sinceritate aproape brutală. Primarul Piso, beat la ora șase dimineața, cu birjari adunați la masă, nu încerca să pară altceva. Nu își construia o imagine, nu se ascundea în spatele unor comunicate sterile sau al unei moralități de carton. Era exact ceea ce era: un om al excesului, al plăcerii imediate, al unei puteri care nu simțea nevoia să se deghizeze.
Aici apare ruptura care ne apasă astăzi
Politicienii de atunci aveau, în mod paradoxal, o anumită coerență între viciu și viață. Beau, petreceau, cădeau în ridicol, dar o făceau din propriul buzunar și în propria piele. Era o lume în care păcatul nu se externaliza, nu devenea politică publică, nu se transforma în mecanism instituțional. Era, dacă vreți, o degradare personală, nu una administrativă.
Astăzi, lucrurile sunt infinit mai reci și mai calculate. Nu mai există această expunere a viciului, această risipă vizibilă și aproape naivă. În locul ei a apărut o igienă a aparențelor și o murdărie mult mai adâncă, ascunsă în structurile sufletelor. Politicianul contemporan nu mai bea cu birjarii până dimineața și nu mai merge la bordelul de pe o stradă cunoscută de toți. Nici femeile nu mai sunt aceleași. Nu mai sunt întâlniri directe, crude, asumate. Sunt funcții, contracte, angajări. Secretare devenite „consiliere”, amante transformate în „experte”, relații personale convertite în bugete publice. Dacă altădată plăteau pentru plăcerile lor, astăzi le trec pe statul de plată.
Și aici apare cea mai apăsătoare diferență: nu moralitatea, căci nici atunci nu era, ci forma ei de manifestare. Cei de atunci își consumau viciile ca pe niște slăbiciuni omenești, uneori ridicole, alteori scandaloase, dar recognoscibile. Cei de azi le rafinează până la dispariția urmei, le ascund în sisteme, le transformă în normalitate administrativă.
În povestea aceea din Sibiu există ceva aproape pitoresc: un primar beat, un bordel, un dric, niște lăutari.
E o lume gri, dar vie, zgomotoasă, aproape sinceră în josnicia ei. În lumea de azi nu mai există nici măcar acest zgomot. Totul e amortizat, filtrat, tradus în limbaj de instituție, de ONG sorosist. Iar sub aceste măști se ascunde, de fapt, lucrul cel mai grav: vinderea pe bucată a țării, cu bogățiile și cu oamenii ei.
Tocmai asta face ca prezentul să fie mai greu de suportat: nu faptul că oamenii de la putere sunt mai răi, ci faptul că sunt mai opaci, mai reci, mai inaccesibili în degradarea lor. Nu mai putem nici măcar să-i vedem căzând. Doar constatăm, din când în când, că ceva putrezește — dar fără spectacol, fără lăutari, fără dric. Este însăși România, dimpreună cu cel mai vechi partid al ei…
Recomandările noastre
