Astfel, ultimul său drum pământesc nu poate fi marcat de onorurile militare rezervate generalilor, pe care le-ar fi meritat cu prisosință. Asta, pentru că judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție l-au condamnat în anul 2008 la degradare militară, pedeapsă complementară celor 15 ani de închisoare, pedeapsa principală pentru „omor deosebit de grav”, pronunțată în Dosarul Timișoara.

Las la o parte faptul că în dosar nu a existat nici cea mai palidă probă potrivit căreia Stănculescu să fi dat vreun ordin de reprimare, nici măcar vreunul verbal, căci de ordin scris nici nu se poate pune problema. Las la o parte și faptul că din seara zilei de 20 decembrie 1989, moment în care Nicolae Ceaușescu l-a numit comandat unic al municipiului Timișoara, armata nu a mai tras nici măcar un singur foc de armă, ba chiar mai mulți militari, ofițeri și soldați, au fraternizat cu demonstranții. Mă rezum la a arăta doar faptul că motivarea sentinței ÎCCJ sună precum un eseu istoric prost scris. În ea nu se face referire nicăieri la faptul că Victor Stănculescu ar fi dat vreun ordin trupei, scris sau verbal, direct sau indirect, de reprimare a locuitorilor Timișoarei, ci că „s-a implicat”, „a organizat”, „a pregătit”, „a preluat”.

Știu exact, chiar de la Victor Stănculescu, că și-a privit senin procesul, condamnarea și anii de închisoare, cu o splendidă și superioară detașare, ca pe un fapt istoric aflat undeva deasupra tentației omenești de judecată. Încrederea pe care o avea în istorie și-o manifesta doar la timpul viitor, fiind sigur că rolul său major în răsturnarea regimului comunist al lui Nicolae Ceașescu și a celor ce au urmat după, vor fi elucidate cândva, și nu îl amăra deloc faptul că el, atunci, nu se va mai putea bucura de asta.

Ne mai amintim, cei care am trăit acele momente, sau știm, cei care nu le-am apucat, dar mai citim câte ceva, că în ziua de 22 decembrie 1989, către orele amiezii, demonstranții bucureșteni au pătruns în clădirea CC al PCR. Nicolae și Elena Ceaușescu se aflau acolo. Situația nu putea evolua decât în două variante. Prima, cuplul Ceaușescu să rămână blocat în clădire, caz în care garda acestora, ofițeri de Securitate ai Direcției a V-a, i-ar fi apărat pe cei doi până la ultimul om și ultimul cartuș, făcând astfel zeci, poate sute de victime. A doua, soții Ceaușescu să fie scoși de acolo și lăsați fără protecție. Ultima variantă a și fost soluția decisă pe loc de Victor Stănculescu. I-a urcat pe cei doi în elicopterul aflat pe CC, care a decolat fix în clipa când demonstranții năvăleau pe acoperișul clădirii, moment în care ofițerii de Securitate, nemaiavând pe cine apăra, au pus armele jos.

Ne mai amintim, așa ar fi corect, și de un alt episod, acela în care generalului Nicolae Militaru, agent sovietic recrutat de GRU, i-a fost încredințată de către Ion Iliescu funcția de ministru al Apărării. Imediat, Militaru a chemat din rezervă toți coloneii și generalii trași pe linie moartă din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, din cauza colaborării lor cu serviciile secrete sovietice. Printr-o complexă combinație gândită, pusă în practică de Victor Stănculescu și sprijintă de ofițeri ai Direcției de Informații a Armatei, a apărut Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei. CADA a scos ofițerii în stradă și, astfel, la presiunea lor, agenții GRU-KGB au fost măturați de la vârful armatei, în frunte cu ministrul Nicolae Militaru.

Nu-mi dau seama cât de cunoscute mai sunt toate acestea. Pentru noi, cei care le-am trăit direct, ne sunt la fel de prezente în minte astăzi, ca și ieri, le știm importanța, mai știm și cât de complicate și de riscante erau asemenea atitudini și acțiuni, în contextul de atunci. Pentru alții, însă, pot părea doar istorii plictisitoare. Nu este așa! De voința, luciditatea și determinarea lui Victor Stănculescu au depins foarte multe. Dacă acceptăm că astăzi suntem mai liberi decât acum 26 de ani, trebuie să acceptăm că în foarte mare parte îi datorăm asta și lui Victor Stănculescu, soldatului Victor Stănculescu. Soldat care merită toate onorurile pe care țara sa i le-a refuzat.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor

Te-ar putea interesa și: