Mircea Cîrstea, rănit în Revoluţia din 1989 înainte de 22 decembrie, a primit, de curând, o înştiinţare cel puţin ciudată din partea Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Ministerului Public.

Hârtia nu era o farsă. Avea antet, semnătură şi ştampilă cât se poate de oficiale şi de autentice. Prin ea era înştiinţat că se dăduse o soluţie de clasare în cauză. În care cauză, însă? Mircea Cîrstea a plecat din România în 1991 şi s-a stabilit în Suedia. Şi nimeni, niciodată, nu l-a audiat, sau măcar informat, că ar fi implicat în vreo cauză privind Revoluţia.

Cu atât mai mult cu cât nu a beneficiat niciodată de nici un fel de avantaj de pe urma faptului că a fost rănit în timpul evenimentelor. Din păcate, ciudăţenia aceasta nu este singulară. Setea de adevăr a românilor pentru evenimentele din decembrie 1989 se pare că mai are de aşteptat până să se potolească. „Dosarul Revoluţiei”, acum, după 30 de ani este încă departe de a ne duce la adevăr.

Augustin Lazăr, terminare fără finalizare

Pe data de 8 aprilie 2019, Augustin Lazăr, procuror general al României la acea vreme, anunţa cu mândrie şi emoţie opinia publică de la noi şi din lumea civilizată: „Secţia Parchetelor Miltiare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înaintat instanţei de judecată rechizitoriul în cauza cunoscută generic sub numele de Dosarul Revoluţiei. Este un moment deosebit pentru justiţia militară şi pentru justiţia română în general, un moment care marchează îndeplinirea unei datorii profesionale, dar şi a unei datorii de onoare faţă de istorie şi faţă de patrie”.

Augustin Lazăr era la final de mandat. Dar tocmai ce începuse să-i placă mult în fruntea Parchetului General. Şi s-a socotit el că nu i-ar mai fi stricat deloc încă un mandat. Aşa că nu a uitat să se adauge şi pe sine în acest mesaj pentru istorie:

„Finalizarea acestei cauze de către procurorii militari reprezintă realizarea unuia dintre cele mai importante obiective din proiectul managerial pe care mi l-am asumat în urmă cu trei ani”. Numai că, aşa cum vom vedea, ambiţia domnului Lazăr a fost fără finalizare. Dosarul a fost, într-adevăr, trimis în judecată. Dar este departe de a se fi terminat. Graba lui Augustin Lazăr nu a fost deci decât nişte praf în ochii opiniei publice, pentru a mai câştiga un mandat.

Poliţişti rămaşi cu gura căscată

Fix la două zile după anunţul istoric al lui Augustin Lazăr, întrun birou din cadrul Secţiei 2 Poliţie Bucureşti, comisar Denisa Firu rămâne cu gura căscată în faţa unei situaţii cel puţin hilare. În ziua aceea fusese chemat pentru audieri revoluţionarul Anghel Bedros. Audieri în…Dosarul Revoluţiei. Bedros, băiat disciplinat, răspunde conştiincios la întrebările poliţistei. A spus tot. Cum a participat el la evenimentele din decembrie 1989.

Ce a făcut, ce a văzut. Tot. Inclusiv că este membru al Asociaţiei 21 Decembrie. La sfârşit, cere permisiunea să pună şi el o întrebare: „Doamnă comisar, pentru ce mă mai audiaţi acum, pentru că acum două zile s-a anunţat că dosarul a fost trimis în instanţă. Are şi termen, în septembrie”. Femeia a rămas cu gura căscată. Nu se uitase la televizor şi habar nu avea că Lazăr încercase să mai capete un mandat, suindu-se fără scurpule pe suferinţele unor oameni pe care ar fi trebuit măcar să-i respecte. A doua zi, același episod se repetă la Secţia 8 Poliţie Bucureşti. Mai exact, la trei zile după declaraţia lui Lazăr, este chemat Vasile Bene pentru audieri în Dosarul Revoluţiei, şi el participant la evenimentela din decembrie ’89. Spune şi el tot. De astă dată, cel care rămâne mască nu este o doamnă, ci un domn poliţist, al cărui nume revoluţionarul nu şi-l mai amineşte.

Din păcate, aceste două cazuri nu sunt singulare. Zeci de alţi participanţi la evenimentele din decembrie 1989 au fost chemaţi pentru audieri, în Bucureşti şi în ţară, în închisul şi trimisul în judecată dosar al Revoluţiei Române.