Presa internațională anunță că amiralul Igor V. Osipov, comandantul Flotei Mării Negre, se află la arest. Împreună cu prim-adjunctul său, viceamiralul Serghei M. Pinciuk, trebuie să explice procurorilor cum de un crucișător purtător de rachete, aflat în misiune de luptă, a fost scufundat de un Stat care... nici măcar nu mai are marină militară. Apropo, cum a fost cu putință?

Legenda spune că, simțindu-și sfârșitul aproape, Țarul și-a chemat secretarul și și-a dictat testamentul:  „Neîncetat să întindeți împărăția asupra țărmurilor Balticii și Mării Negre (...) Faceți tot ceea ce vă stă în putință pentru a vă apropia de Constantinopol și de Indii. Amintiți-vă: cel care stăpânește Constantinopol și Indiile, este adevăratul stăpân al lumii.”

Degeaba ne asigură toți istoricii ”serioși” că Testamentul lui Petru cel Mare este un fals de secol XIX. Oricine cunoaște cât de cât istoria, știe că Rusia a luat dintotdeauna foarte în serios problema Strâmtorilor. Astfel, începând din 1954, an de an în Bulgaria fosta URSS desfășura manevre militare denumite codificat „Scut” („щит”). Scenariul era de fiecare dată cam același: imperialiștii anglo-turco-americani atacă Lagărul Socialist pentru a impune la Albena și Balcic exploatarea omului de către om. Cu sprijinul măreței, glorioasei Armate sovietice, agresorul este oprit. Frontul de Sud-Vest al Armatei sovietice cucerește orașul Istanbul și Strâmtorile.

Și nu era o poveste cu noroc. Districtul Militar Odessa cuprindea 15 divizii mecanizate care, cu sprijinul a două armate aeriene și al întregii Flotei Mării Negre, erau gata să elibereze Turcia Europeană de sub jugul odios al capitalului anglo-american aflat în putrefacție. Și pentru ca imperialismul să nu amenințe drumul de Constantinopol, prin vreo debarcare pe litoralul românesc sau bulgăresc, în anii 1960 sovieticii au constituit în cele două țări baze atomice secrete: divizioane de rachete tactice ”LUNA”, ale căror focoase nucleare (cam de calibrul Nagasaki) erau depozitate pe teritoriul sovietic, la Rîbnița. La nevoie, erau trimise cu elicopterul.

În România, Divizionul nr. 345, cică de „artilerie antitanc” , în realitate dotat cu rachete 3R10 având capacitate nucleară, a fost amplasat în 1964 - 1979 la Corbu, în zona Cap Midia – Năvodari, iar în anii 1979 - 1991, la Constanța. Oricând gata să radă Litoralul, cu arma atomică: debarca NATO la Năvodari, în zece minute nu mai rămânea nici urmă din Mamaia.

Vreme de mulți ani, la manevre, trupele Districtului Militar Odessa au tot cucerit Constantinopolul fără probleme deosebite. Dar prin 1972 spionajul militar a aflat că imperialiștii intenționau înlocuirea vechilor rachete tactice sol-sol cu un model perfecționat, MGM-52 Lance, purtând ”bomba cu neutroni” – special gândită să distrugă forța vie a diviziilor mecanizate sovietice. Iar trupele Frontului de Sud-Vest nu dispuneau de protecție contra rachetelor balistice.

Atunci conducerea sovietică a ordonat dezvoltarea unui sistem mobil de rachete antiaeriene, capabil să intercepteze nu numai avioane, ci și rachete tactice: S-300, care a și intrat în dotare în 1978. Dar în cazul specific al Mării Negre, noua tehnică antirachetă nu a rezolvat întreaga problemă. Etapa finală a misiunii Frontului de Sud-Vest era prevăzută să se desfășoare în Tracia de Răsărit, zonă a Turciei europene puternic fortificată, unde cu greu s-ar fi putut instala rapid ”umbrela antirachetă” alcătuită din sisteme S-300 cu baza la sol.

Așa că, în 1976, s-a luat decizia de a se construi o versiune navală a sistemului S-300, ”FORT”. Acesta urma să fie instalat în lansatoare verticale, pe o navă care, patrulând în largul coastelor Turciei europene, avea să ofere protecție pe o rază de 150 km trupelor Frontului de Sud-Vest. Iar singurele nave suficient de mari erau crucișătoarele Proiect 1164.

Problema e că navele Proiect 1164 aveau altă destinație. Conducătorii sovietici nu uitaseră că, în august 1946, Războiul Rece a început tocmai în Strâmtoarea Dardanele. În toamnă, Stalin mobilizase flota de la Marea Neagră și, urmând vechea tradiție de la Petru cel Mare, făcea presiuni asupra Turciei să-i cedeze controlul asupra Strâmtorilor. Președintele american Truman a răspuns deplasând în zonă un portavion. De aceea, navele Proiect 1164 au fost special proiectate pentru distrugerea portavioanelor americane: au 16 rachete navă-navă P-500.

Dar ordinul e ordin, așa că pe navă a fost înghesuită și o întreagă brigadă de rachete antiaeriene S-300 (64 de unități). Ceea ce a transformat navele Proiect 1164  într-un fel de baterie plutitoare de rachete, cu foarte puțin spațiu pentru echipaj sau alte echipamente.

Și, deloc întâmplător, tocmai la șantierul naval ”Kommunar” din Mycolaiv, pe litoralul Mării Negre, a fost lansată prima navă din serie, SLAVA - care în 1995 a fost rebotezată MOSKVA.

În deceniile care au urmat, situația politică și militară la Marea Neagră s-a schimbat radical. Nu mai există Districtul Militar Odessa, lupta împotriva imperialismului este istorie, nimeni nu se mai așteaptă ca un portavion american să apară pe nepusă masă la Sulina, sau ca tancurile rusești să ajungă în periferiile Istanbulului. Ca urmare, cea mai mare parte a dotărilor crucișătorului MOSKVA aparțin unei epoci revolute. Doar funcția antiaeriană mai e actuală.

Dar în cei patruzeci de ani care au trecut de la lansarea crucișătorului, sistemele navale au evoluat neîncetat. Iar pe o navă atât de specializată și de înghesuită, pur și simplu n-a mai fost loc pentru instalarea de noi senzori, de noi sisteme de arme. Totuși, mizând pe intimidare, nava MOSKVA a fost trimisă în misiuni pentru care era inadecvată – spre exemplu, a fost angajată în apropierea țărmului, pentru a oferi acoperire aeriană în războiul ruso-georgian (2008). Ți-ai găsit: să-i intimidezi pe georgieni! Iar Marina rusă a încasat un prim avertisment: crucișătorul a fost lovit de o rachetă georgiană și a petrecut un an în doc uscat, la reparații (2009-2010).

Incidentul a fost analizat cu atenție la Kremlin. Pe hârtie, apărarea antirachetă a crucișătorului MOSKVA este impresionantă. Astfel încât s-a luat decizia modernizării navei prin adăugarea unei mici capele, unde a fost plasată o așchie din Adevărata Cruce a Mântuitorului.

A mai trecut un deceniu și, deși cunoșteau inadecvarea navei, în februarie 2022 planificatorii ”operațiunii militare” din Ucraina au trimis-o din nou la război, pentru a interzice accesul spre/dinspre litoralul ucrainean. În fond, Ucraina nu mai are flotă militară, deci riscul era apreciat a fi minimal. Iar la 13 martie nava a încasat două rachete și a doua zi s-a scufundat.

Dar cum a fost posibil ca un crucișător antiaerian să fie distrus ... printr-un atac aerian, cu rachete de croazieră subsonice? Toți își pun această întrebare. Mai ales procurorii militari.

Păi să aruncăm o privire la detalii. O rachetă navală clasică este lansată de pe țărm, de la peste 150 km de țintă. Datorită traiectoriei joase și curburii Pământului, radarul crucișătorului nu o vede. Prima veste vine când racheta e la 60 km de navă. La 4 minute de țintă. Atunci sistemul MR-401 sesizează mesajul radio prin care traiectoria rachetei este actualizată, iar sistemul de bruiaj MR-404 se activează. Concepute pe vremea Războiului din Vietnam, cele două sisteme electronice sunt ineficiente contra rachetelor de azi, care își actualizează traiectoria prin satelit.

La 45 de km (3 minute) racheta este încadrată de radarul MPZ-301, de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Care ar trebui să o vadă, dar ... rachetele de nouă generație, cum e NEPTUN, au caracteristici stealth (cum arăta, încă din 20 ianuarie a.c., foarte bine informata revistă Forbes).

La 30 km (120 secunde de țintă), sistemul 9K33, proiectat în 1960, lansează două rachete OSA-M împotriva agresorului. Dar la acel moment racheta e la 5 m deasupra valurilor, iar altitudinea minimă de angajare a sistemului 9K33 e de 10m. Fiindcă a fost gândit, acum 60 de ani, când Nea Nicu era tânăr, ca să doboare avioane și elicoptere, iar nu rachete.

La 20 km (80 secunde), racheta agresoare pornește radarul propriu, căutând ținta. Atunci se activează sistemul PK2/ZIF121, altă creație a Epocii Hrușciov, care ar trebui să lanseze ținte false. Dar rachetele actuale, precum NEPTUN, nu pornesc radarul, ci sunt ghidate prin satelit.

La 15 km (60 secunde) se activează tunul automat AK-630. E ceva mai nou: Era Brejnev. La 4 km (20 secunde) deschide focul. Problema e că, la testele de Stat din august 1972, ținta sistemului AK-630 a fost un avion teleghidat cu anvergura de 7.5 m, pe traiectorie dreaptă, la altitudinea de 1050m. Și a fost nevoie de 3 rafale pentru a-l doborî. Evident, altfel stau lucrurile când ținta e stealth, are anvergura de 1m și manevrează cu 1.000 km/h, la numai 5m de valuri.

Să ne mai mirăm că racheta ucraineană a lovit babordul navei, la câțiva metri sub tunurile AK-630 care ar fi trebuit să o doboare? Exact în dreptul compartimentului motoare al crucișătorului – ceea ce a declanșat un incendiu de proporții. Pe o navă înghesuită și plină de muniții, incendiul nu a putut fi stăpânit, a afectat structura și a dus la scufundarea crucișătorului.

În ultima săptămână s-au făcut tot felul de speculații: că erau de fapt rachete Harpoon, că ar fi fost ghidate de americani, iar nu de ucraineni etc. etc. Realitatea e mult mai simplă: o navă istorică, apărată de sisteme datând din Paleoliticul sovietic târziu, a fost angajată într-un rol pentru care nu era pregătită. Și se știa, încă de acum 14 ani, că nava nu este pregătită pentru războiul naval actual. Iar amiralul Osipov și viceamiralul Pinciuk sunt simpli țapi ispășitori.

De fapt responsabilitatea e mai sus, la acel nivel superior al politicii de Stat unde ifose dospite, datând de pe vremea lui Petru cel Mare, duc la decizii militare necugetate, soldate cu înfrângeri de dimensiuni cu adevărat istorice. Iar acel nivel decizional pare surd și orb: urmărind obsesiv „întinderea împărăției asupra țărmurilor Balticii și Mării Negre”, nu vrea să vadă dotarea Armatei, care în bună măsură e de pe vremea filmelor cu Toma Caragiu și Amza Pellea. De aceea, un asemenea deznodământ era inevitabil, iar repetarea sa e tot atât de inevitabilă.