Poate că, totuși, soluția se află în istorie, mai precis, la  Vlad Țepeș, acest domnitor, pe care multora dintre noi ne place să-l invocam, ori de câte ori ne enervează ceva.

Zilele trecute, dimineața, m-am așezat la o terasă în centrul Clujului. Era ora 10.00, nu era aglomerat, soarele era încă prietenos. M-am așezat cu gândul să mănânc o omletă și să beau o cafea.

Oameni de toate vârstele, ocupați,  se mișcau dintr-o parte în alta; e o senzație de plăcere unică să i vezi: oameni frumoși, venind sau ducându-se după treburi, plimbându-se în aerul proaspăt al dimineții. Ei sunt sîngele care curge prin venele și arterele orașului abia trezit, asemeni unei vietăți misterioase, pregătindu-se pentru rutina zgomotoasă a unei noi zile. 

Așteptam cafeaua, când de undeva, din spatele meu am auzit cum un bărbat cu vocea tremurată încerca să vândă cărți. ”Luați-le domnilor, sunt numai cinci lei!”, spunea stins omul. Îl acompaniau alte voci, sprintene, tinerești, râzând, zeflemitor: ”Du-te domne de-aici și lasă-ne în pace!”. Atunci m-am întors să văd ”personajele”: un bătrân, slab și pipernicit îmbrăcat într-un costum de modă veche, destul de șifonat, cu trei cărți în mână, părea că nu înțelege, la peste optzeci de ani cât cred că avea, cum de niște tineri nu pot, sau nu vor să cumpere trei volume cu doar cinci lei. A încercat să le răsfoiască în fața lor, doar-doar o să-i convingă dar l-au lovit în față cuvintele lor mai grele decât permitea situația, oricum.

Trei băieți la douăzeci și cinci-treizeci de ani, în pantaloni scurți, șlapi și maiouri, ceasuri scumpe și ochelari de soare ”de firmă”, fiecare cu câte două beri în față - genul de angajați la multinațională, sau la firme de soft, cu bărbi de hill-billy și ruxacuri. M am dus după necăjit și i-am dat zece lei. N-am luat cărțile, dar pentru o secundă l-am privit în ochii albaștri, decolorați și triști. ”Cu ce v-ați ocupat înainte de pensie? - l-am întrebat. ”Am fost învățător…” - a venit răspunsul lui. I-am strâns mâna uscată și mică și m-am întors la cafeaua mea. 

Care o fi, m-am întrebat, hobby-ul, ocupația preferată a acestui gen de tineri care populează în chiloți și maiou terasele orașelor? Drumețiile? Acvaristica? Lectura? Scubadiving? La întrebarea asta Proust răspundea simplu: ”Aimer…!” Ei ar putea răspunde : statul pe terasa cu prietenii, clubbing-ul, manelele. Sau ceva pe acolo… 

E din ce în ce mai greu să fii vârstnic. După teoriile celor care se pricep, vârstnicul ”nu mai găsește  în a trăi un sens, o semnificație și nu este pregătit pentru a face față acestui moment. Veniturile persoanelor de vârsta a treia tind să reflecte diferențele din perioada activă, existand și persoane vârstnice care trăiesc in saracie”. Sărăcia vârstnicilor nu oripilează, paradoxal, pe nimeni, mai ales pe cei tineri, în floarea vârstei. Cu toate că săracia există din belșug, la nivelul întregii societăți.

Una din cauzele acestei situații este mai cu seamă  nesimțirea (ca să folosesc un termen generic și atotcuprinzător), celor ce se perinda la guvernare, dintotdeauna. Cei care conduc azi România vorbeau la ”Clubul Diplomatic”  (în fața unui auditoriu nesimțit, care se uita plictisit în telefoane!), despre dezvoltare și  investitii și miliarde, însă nici un cuvânt despre Legea în vigoare, promulgată de Președinte, în virtutea căreia pensiile ar trebui să se mărească cu patruzeci de procente. Imensă rușine.

Când sărăcia te sufocă, când nu mai ai bani de mâncare sau de medicamente, ești nevoit să vinzi tot ce ai mai de preț. Este formula luptei pentru supraviețuire, pe care o aplică, de ani buni, majoritatea seniorilor noștri. Acei oameni cărora noi, generațiile de după ei le datorăm aproape totul. Oameni cu frunțile brăzdate de șanțuri adânci, urme ale suferințelor vieții, de griji și frică, își vând lucrurile ca să poată rezista. Sub ochii nepăsători ai unei societăți insensibile la suferința lor…

Pe de altă parte, suntem țara unde unul din marii intelectuali ”de dreapta” și-a recunoscut public ura și greața față de bătrânii săraci din orașele și satele țării, care nu-și permit să-și îngrijească dantura, trăind la limita existenței.

”Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane. De unde le venea gurilor știrbe această incredibilă forță de avarie? Cum de transformau ele în două clipe un om într-o hidoasă epavă umană?“. Un mare intelectual, pentru care aspectele fizice înfățișează  trăsăturile morale și psihice ale unui om. Altfel spus, intelectualul umanist judecă înfățișarea, malformațiile, gurile care n-au bani să și facă, așa cum își face ”elita”, implanturi de mii de euro.

Faptul că guvernele de peste timp, dar și partea tînără a societății nu suportă nici măcar discuții despre săraci, bătrîni și necăjiți, arată că diplomele și locurile de muncă la multinaționale, pe mulți euro, nu le au creat nici o umbră de cultură a conviețuirii.  Pentru mare parte din oamenii noștri politici și pentru foarte mulți exponenți ai clasei de cetățeni ”în putere”, felul cum arăți, vîrsta, handicapul sunt criterii morale. Chiar un element definitoriu pentru a fi discriminat.

Nu vreau să gândesc cu păcat, dar când văd obstinația cu care guvernul Orban se opune măririi pensiilor cu 40%, așa cum spune Legea, sunt tentat să cred că de fapt acești oameni (?) se bucură de faptul că virusul Corona a luat de pe pămîntul romînesc mai ales bătrâni. Au ”ieșit din sistem”, cum spun ei, (horribile dictu!), când mor pensionari de care ei se presupune că ar trebui să aibă grijă să-și trăiască decent ultima parte a vieții.

Occidentul evoluat a creat însă un alt tip de dezumanizare. Dezumanizarea ”cu cele mai bune intenții”, descris de Davis Sudlow în cartea sa ”Dying in a Public Hospital” El descrie cum într-un spital o infirmieră a fost văzută încercând timp de două-trei minute să închidă ochii unei paciente muribunde, explicând că tocmai de aceea a încercat să facă în așa fel, încât pleoapele să-i stea închise. Dar nu a reușit, decît după mai multe încercări infructuoase, rostind cu un oftat de satisfacție: ”Acum stau bine.” Întrebată de ce a procedat așa, a spus că ochii unui decedat trebuie să fie închiși, încât corpul să pară cufundat în somn. ”Însă e dificil să-i închizi după ce mușchii și pielea au început să înțepenească.” - a răspuns ea. Acesta era motivul din care ea încerca întotdeauna să închidă ochii muribundului înainte ca acesta să moară, făcând un gest de bunăvoință față de cei care veneau să ia corpul și care țineau să manipuleze cadavrele cât mai puțin cu putință. Dumnezeu mai știe cum vom ajunge să gândim peste 20 de ani… peste 50 de ani…

Revenind: adevărul este simplu. România este, așa cum spunea cineva -,  condusă de zeci de ani de o castă ciudată, o aristocrație birocratică. Un număr de oameni care conduce și beneficiază de o economie de peste 200 de miliarde de euro, a 10-a cea mai mare economie a Uniunii Europene. Dar care nu poate înțelege drama pensionarilor, care devine din ce în ce mai acută. Sărăcia din România, urâtă, degradantă și dezumanizantă nu se compară cu cea din țările civilizate ale Europei despre care vorbesc tot timpul agramații politicii românești. De mai bine de 15 ani factorul uman al acestei ”caste” conducătoare s-a degradat până la inimaginabil. ”Am ajuns să fim conduși de cei mai slab pregătiți dintre noi!” - spunea Thomas Mann, părăsind Germania lui Hitler, pentru a se refugia la Londra. Dacă am avea un Thomas Mann român, astăzi, ar spune același lucru. 

Se pare că pentru acești necăjiți nu există soluție de la politicianul român, insensibil la această dramă care macină o bună parte a populației românești, incapabilă din punct de vedere social să poată face nici un fel de presiuni, așa cum fac cei cu pensii speciale. Sau nesimțite, spuneți-le cum doriți.

Poate că, totuși, soluția se află în istorie, mai precis, la  Vlad Țepeș, acest domnitor, pe care multora dintre noi ne place să-l invocam, ori de câte ori ne enervează ceva. Iată un exemplu de ”bune practici” din timpul  marelui domnitor, extras din ”Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI”, publicate de Ion Bogdan în 1959. S-ar putea ca Vlad Țepeș să fi inventat, în fapt, prima rețetă a celebrei ”ieșiri din sistem”… 

”O dată a trimis poruncă prin toată țara lui că cine este bătrân și neputincios sau vătămat să vie la dânsul. Și s-a adunat o mulțime de săraci așteptând mare milă. El a poruncit să-i adune într-o casă mare și a poruncit să le dea să mănânce și să bea îndeajuns. (…) Vreți să fac fără griji și să nu fiți nimănui povară? Așteptau de la el ceva mare și toți au spus: Vrem stăpâne! El a poruncit atunci să se închidă casa și să se dea foc și au ars toți acolo. Și a spus către boieri: Să știți de ce am făcut așa: întâi ca să nu fie povară oamenilor și nimeni să nu fie sărac în țara mea, ci toți bogați, al doilea, i-am slobozit, ca să nu mai aibă grijă nici unul dintre dânșii pe această lume sau neputință.”