Maria Egipteanca. Aceasta s-a nevoit 47 de ani în deșert, timp în care a mâncat doar trei pâinișoate și un pumn de linte. E ca și cum Biserica ne întreabă: „Dacă ea a putut să rabde 47 de ani, voi nu puteți posti măcar 47 de zile?” Vă îndemn cu toată căldura să citiți viața Mariei Egipteanca, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care poate sta alături de orice mare roman al literaturii mondiale. Aici ne vom mărgini să spunem că Maria, originară din Egipt, a trăit la sfârșitul secolul IV și începutul secolului V. Plecată la 12 ani de acasă, trăiește 17 ani într-un desfrâu de neînchipuit. Declicul divin se produce când vrea să se închine în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim de ziua Înălțării Crucii. Însă o forță nevăzută o împiedică să intre. Înțelege că aceasta se întâmplă din cauza păcatelor ei și cade plângând, în pridvor, la o icoană a Maicii Domnului, promițând că, dacă este primită în Biserică, își va trăi apoi toată viața în pustiu. Ceea ce se și întâmplă. Întotdeauna, în pridvor, între oameni și Dumnezeu, este Maica Domnului, gata să mijlocească pentru noi. Când, după 47 de ani, Maria este descoperită în pustiu de călugărul Zosima, arăta înfricoșător: arsă de soare, scheletică, plete lungi, sure zdrențele abia îi acopereau goliciunea; dar când se ruga, se înălța un cot de la pământ și strălucea, „impregnată” de Duhul Sfânt. Mântuirea este apanajul exclusiv al lui Hristos și ea se produce după un mecanism ale cărui resorturi ne scapă. Uneori, ea se produce instantaneu, ca în cazul tâlharului de pe cruce, alteori, poate dura zeci și zeci de ani, ca în cazul Mariei Egipteanca, Tot ceea ce noi, oamenii, putem face, este să mergem cu tenacitate pe un drum despre care nu știm cât de lung și de greu este, nădăjduind să ajungem la Poarta Raiului. Acolo, în pridvor, crede Părintele Paisie Olaru, dacă strigăm, nu există să nu ne audă Maica Domnului și să ne lase pe-afară.