Cine crede că marea nu e la fel de frumoasă când soarele e mai zgârcit se înşală amarnic. Mor buticurile şi şaormeriile, intră restaurantele şi pensiunile în hibernare de pe litoral, dar Marea Neagră rămâne ca un energizant, ca un pansament pus pe sufletul vătămat, ca un psiholog bun care te ţine în şedinţa de terapie până te linişteşti. Când e frig, marea are o cu totul altă poveste de spus.

În Eforie Sud, doi bărbați merg agale spre sediul Clubului Pensionarului. Mai apare apare un suflet după vreo trei minute de mers pe jos - un câine lup în curtea unei biserici, care privește plictisit spre poartă. Facem la stânga spre Costinești. Astă-vară mergeau mașinile bară la bară, acum se vede câte una în zare. Gara, care mustea de turiști, e acum pustie și arată ca un loc părăsit. Toate magazinele din jur sunt închise cu lacăte, unele sunt baricadate cu scânduri. Pe străzi vezi rar câte un om. Costineștiul e cu adevărat un sat. „Mămăligă pe cocean, mâncare de barosan!”

Fix la intrarea pe Strada Mării, din vitrina patiseriei au rupt-o la fugă Gogoașa Înfuriată, sora ei Brânzoaica și fratele Ștrudel. Câțiva metri mai încolo, vara trecută erau covrigi. Acum sunt dați toți dispăruți, au fugit cu tot cu mac și susan. Pe geamurile termopan ale șaormeriei din mijlocul drumului s-a pus un strat gros de praf. Înăuntru, singurul lucru care animă locul e un prelungitor spânzurat de tavan. S-au ascuns cei care agitau lipiile pe ritmuri orientale și hăcuiacu artistic carnea de pui friptă la rotisoarele lungi. Doamne, unde sunt șaormarii care citeau mințile clienților în costume de baie: „Cu de toate, nu?”. Pe Strada Mării din Costinești nu mai miroase a hamsii, nu se mai vând clătite cu ciocolată, saltele gonflabile, ochelari de soare și nu-și mai face nimeni reclamă la porumb fiert: „Mămăligă pe cocean, mâncare de barosan!”.

Raiul femeilor e pustiu

Bazarul de peste drum de Poliție era vara trecută o junglă colorată, cu rochii înflorate, costume de baie, pălării, șepci și sandale, un rai al doamnelor și domnișoarelor, care parcă s-ar fi mutat în cabina de probă. Asta spre nemulțumirea bărbaților care așteptau la intrare visând la o bere și fluierând a pagubă. Acum mai fluieră doar vântul, nu mai are cine visa la bere, iar raiul e pustiit, gri și-l mai colorează timid, din când în când, doar razele soarelui care intră prin pătratele de cornier ale acoperișului - un monstru cu multe guri căscate spre cer.

Merge vestea că Ardeleanca e cel mai activ dintre localuri, însă ușile sunt închise. Când să plecăm, un bărbat în vârstă a deschis ușa cu o cheie pe dinăuntru. „Nu e nimeni să vă servescă. Băiatul care e angajat aici e plecat la Constanța după marfă și vine mai târziu”, spune omul pe un ton sfios, de parcă se afla în încurcătură și nu știa cum să o dreagă.

Oamenii mării

Peste câteva străzi e unul dintre puținele locuri vii, un bar cu păcănele. Singurul client, un bărbat îmbrăcat în salopete și cu fes pe cap, încearcă să-l convingă pe fiu-su că e în interes de serviciu la bar, „la  o lucrare importantă”. „Pe cine minți tu, mă? Nu mai sunt la grădiniță. Cum să ai tu aici de muncă?”, întreabă puștiul ținându-și bicicleta sprijinită pe unul dintre picioare. Taică-su îi bagă repede o doză de suc în buzunar și vede că nu o scoate la capăt, plusează:„ Hai să-ți iau și chips-uri. Lasă, mă, am un ciubuc, ești mic, nu știi. Du-te acasă, dar să nu-i spui combinațiile mele lu` mă-ta”.

După magazinele goale, terasele cu porțile închise cu lacăte și restaurante cu scaune îngrămădite unele peste altele, Costineștiul prinde viață. Marea își plimbă poalele rochiei albastre peste plajă și lasă în urmă o dantelă de spumă albă ca laptele. Ici colo, se zărește câte un om. Fie la plimbare, fie cu muncă, dintre angajații primăriei. Printre ei și vreo 15 câini maidanezi și mai mici, și mai mari. Trăiesc din mila paznicilor de noapte de la pensiunile din stațiune. „Știți cum e, din bucata mea de pâine am hrănit un om ș-un câine”, spune zâmbind nea Marin Vasilev, paznic la o pensiune de la malul mării.

Cătălina lucrează pe litoral de anul trecut. A prins tot sezonul, iar patronul i-a cerut să fie colegă de serviciu cu mare și pe timpul iernii. La Famagusta, singurul local deschis pe plaja din Costinești, tânăra își servește clienții cu ceaiuri fierbinți și cafea, iar marea le ține privirea ocupată. Deasupra localului, vara trecută a fost terasă, acum a rămas doar un schelet de lemn. Peste drumul pe care mai trec acum doar vârtejurile de nisip. În fața unui local, două frigidere mari plâng după sticle de bere, răcoritoare și înghețată. Mai au de îndurat. „Eu nu sunt din Costinești și e prima dată când lucrez iarna aici. E pustiu pentru că nici clienți nu prea sunt, doar cunoștințe de ale șefului. Însă nu e urât, mai ales într-o zi cu soare”, spune Cătălina.

Pe plajă, un bărbat cu cizme și geacă de fâș, cufundat în zgomotul valurilor, se plimbă dintr-o parte în alta cu un băț în mâna dreaptă. Nea Ion merge de parcă măsoară marea la pas. „Habar n-aveți, nici nu știți câtă energie îți dau valurile astea, doar ele, fără duduiala aia din timpul verii,fără hărmălaie. Știți cum e vara la răsărit? Liniște și sunt doar câțiva oameni. În perioada asta e ca și cum ai avea parte de un răsărit toată ziua.”

Iulie 2011 Martie 2012 Iulie 2011 Martie 2012 Iulie 2011 Iarna 2012