Jocurile, în linii mari, par făcute. Dar nu sunt. Totul se poate prăbuși ca un castel de nisip. Respectiv construcția pusă la cale de cei trei președinți de partide ai coaliției și care merge cu viteză accelerată de la vârf spre baza piramidei puterii. Iar frustrările nu au întârziat să se manifeste. Cei mai-cei mai sunt liberalii. Să încercăm împreună să aflăm ce va urma.

Ludovic Orban, adică fostul Orban cel Bun, fostul premier doi și jumătate a primit un așa-zis mandat flexibil de negociere. Oferit cu generozitate, cu o mare doză de naivitate, ca să nu-i spun de prostie, din partea conducerii colective PNL.

În unanimitate. Cu o singură excepție. Acest mandat flexibil i-a permis să negocieze în numele partidului fie asumarea de către el însuși a poziției de premier, fie adjudecarea, tot de către el însuși, a funcției de președinte al Camerei Deputaților. În orice formulă, premierul trebuia dat de PNL. La fel, conducerea Camerei Deputaților. Nimeni nu și-a imaginat dintre colegii săi de partid că Ludovic Orban poate să joace poker politic atât de prost. Și că, în ciuda locului doi obținut în alegeri, după PSD, la masa tratativelor PNL va ceda această poziție în favoarea altor două partide.

Concret, fără a intra acum în toate amănuntele pe care, șocată, întreaga presă le prezintă, PNL ar urma să obțină pentru catastrofa numită Florin Cîțu poziția de premier, iar pentru catastrofa-catastrofelor, purtând numele lui Ludovic Orban, șefia Camerei Deputaților. Și nicio poziție de viceprim-ministru. În ceea ce privește ministerele, trei ministere cheie sunt adjudecate din capul locului și implacabil de către Klaus Iohannis. Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul de Interne.

Decizia numirilor la vârf în aceste domenii cheie de maximă importanță în ceea ce privește direcția politică în care urmează să se îndrepte România este apanajul președintelui. Celelalte ministere cheie au fost deja împărțite între partenerii politici ai PNL. Între USR și UDMR. Cu ciurda de secretari de stat cu tot. Iar astăzi se bat ultimele cuie în sicriu. Se împart pozițiile în baza aceluiași algoritm de prefecți, de șefi ai deconcertatelor, de locuri care revin fiecărui partid în consiliile de administrație ale marilor societăți comerciale în care mai există și capital al statului. Cum de s-a ajuns în această situație?

S-a ajuns în baza unui calcul politic greșit. Este adevărat că, în principiu, cea mai relevantă poziție în Legislativ este în realitate nu cea de președinte a Senatului, cunoscut și sub numele de Cameră Superioară, ci cea de președinte al Camerei Deputaților, formal Camera Inferioară. Președintele Camerei Deputaților este cel care face și desface lucrurile cele mai importante din Parlamentul României. Dar, atenție, cu o singură condiție. Să dețină acolo o majoritate. Să aibă pârghiile necesare pentru a nu permite ca în Camera Deputaților să se poată crea alte majorități, așa-numitele majorități ad-hoc, care pot da toate calculele peste cap.

Această coaliție, așa cum a pornit la drum, așa cum va funcționa, nu este o coaliție suficient de stabilă pentru ca în Camera Deputaților președintele acesteia să-și poată exercita la maximum puterea teoretică pe care o are. În realitate, procesul legislativ va trebui să fie permanent negociat, iar șansele liberalilor de a-și impune punctul de vedere scad exponențial. De ce scad? Pentru că, din această perspectivă, esențial este accesul la resursele statului. Din capul locului, așa cum s-au împărțit funcțiile ministeriale, liberalii s-au plasat în minoritate.

Parlamentarii lor, care depind în mare măsură de resursele și de aranjamentele locale, vor fi în cele mai multe locuri surclasați de către parlamentarii USR și UDMR, care vor avea în spate halca cea mai mare sub aspect financiar a Executivului. Pornind de la aceste interese legitime sau ilegitime, care vor fi sau nu satisfăcute, după caz, liberalii vor fi învinși la vot în Camera Deputaților de către parteneri care, conjunctural, se vor alia și cu reprezentanții PSD și AUR. Dar acesta este abia începutul unui scenariu de film horror.

Problema problemelor este că nici PNL nu mai acționează în acest moment în mod unitar. Nici la nivelul conducerii partidului, și nici în ceea ce-i privește pe senatori și deputați. Care și ei fac parte din conducerea lărgită a PNL. Aceștia sunt profund nemulțumiți de rezultatul obținut în baza mandatului flexibil pe care i l-au încredințat lui Ludovic Orban. Au încercat chiar o convocare a conducerii, pentru a-i da acestuia deciziile peste cap.

Pentru moment, fără vreun rezultat. Pentru că, în definitiv, chiar ei sunt cei care i-au pus, cu o rară inconștiență, în mână pâinea și cuțitul. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că lucrurile s-au liniștit. Vulcanul stă în continuare să erupă. Se poate întâmpla acum. Dar mai degrabă ceva mai târziu. Când intensitatea acestuia va fi mult mai mare. Când mai târziu? Păi cu ocazia votului din Parlament pentru șefia Camerei Deputaților.

Din ce în ce mai mulți liberali aleși în Camera Inferioară a Parlamentului sunt deciși să nu voteze pentru Ludovic Orban. Aceste voturi contra sau abțineri se vor adăuga celor ale PSD și AUR. Și este posibil ca, după ce a sacrificat literalmente partidul, batjocorind în definitiv și voința alegătorilor, numai și numai pentru a dobândi președinția Camerei Deputaților, Ludovic Orban să sufere un eșec rușinos peste câteva zile.

Să admitem că nu se va întâmpla așa. Să admitem că biciul și zăhărelul vor mai funcționa. Și că Orban va ajunge totuși la șefia Camerei Deputaților. Și ce dacă va ajunge? Observând că le sunt trădate în continuare interesele legitime sau ilegitime, deputații se pot suci oricând pe parcurs. Și o vor face fie nevotând legile propuse de Orban, fie debarcându-l cu voturile opoziției pe acesta de la șefia Camerei Deputaților.

Poziție în care ar putea să ajungă fie un liberal, fie un non-liberal. În ambele situații însă, decesul politic al lui Ludovic Orban va fi certificat. Fără poziția de premier și fără șefia Camerei Deputaților, Ludovic Orban nu mai poate rămâne la conducerea partidului. Va fi debarcat. Colegii săi vor face ceea ce trebuia să facă el însuși. Atunci când a devenit primul președinte din istoria partidului care nu a demisionat în urma unui eșec în alegeri.

Dar adevărata bombă stă însă pregătită în arsenal. În arsenalul prezidențial. Pentru că efectul revoltei reale care există în interiorul PNL poate fi și acela ca întreaga construcție a coaliției să fie aruncată în aer. Ca șandramaua să primească un brânci suficient de puternic și coordonat atât din interiorul PNL, cât și din direcția instituției prezidențiale. Iar Florin Cîțu să nu primească voturile necesare pentru investirea sa.

Iar atunci cărțile vor fi reașezate în așa fel încât generalul de armată aflat în rezervă strategică, Nicolae Ciucă, care este indiscutabil candidatul președintelui, să fie desemnat candidat de premier și, cu o bună regie în spate, să facă noi negocieri, noi jocuri și o altfel de alcătuire guvernamentală. Pentru moment, Ciucă pare a fi o fata morgana. Pentru că, pentru moment, liberalii încă se mai gândesc că interesele lor legitime sau nelegitime vor fi totuși mai bine onorate de Cîțu și de Orban, decât de Ciucă și de Barna. Până una alta însă, ei au toate motivele să-și facă seppuku.