Această înfruntare mondializată a relatărilor concurente face să apară o alianță obiectivă între China și Rusia, nouă în materie de dezinformare și de influențare digitală. Un articol de Jean Tillinac, expert în strategia de influențe digitale și contra-ingerință informațională, asociat la cabinetul Avisa Partners.

Minciuni, mascarea faptelor, voința de a-și atribui rolul frumos, zvonurile, selectarea informațiilor în funcție de interesul său, propagandă: dezinformarea nu reprezintă o noutate.

Dar evenimentele recente (alegerile americane din 2016, „Makron leaks”…) au arătat acut pericolul deosebit pe care îl reprezintă campaniile de dezinformare când sunt alimentate la scara actorilor statali sau parastatali.

Odată cu declanșarea crizei Covid-19 a fost depășită o nouă etapă în măsura în care narațiunile și contra-narațiunile au dat foc întregii planete, luând aspectul primului „război informațional” mondial, chiar primul Război Mondial al dezinformării.

Să convingi „spatele” că faci ce e mai bine

Internaționalizarea narațiunilor și contra-narațiunilor cărora le facem față se înscrie totuși mai întâi într-un context de politică internă.
Și trebuie să notăm: fie că este vorba de o democrație a opiniei, de o democratură sau o tehnocraţie, impactul crizei asupra societăților este atât de profund încât liderii de toate tipurile de regim încearcă în prezent să-și convingă populațiile că au reacționat bine, că gestionează bine criza. Să liniștească „spatele”.

Narațiunea centrală este deci unanim împărtășită de autoritățile de la putere pe toată planeta: „Facem ce este mai bine”.

Această voință de a-și apăra acțiunea nu este proprie nici ideilor ciudate ale unui Trump, nici școlilor rusă sau chineză de dezinformare, nici democrațiilor de opinie celor mai moderate.

Ea poate lua forma operațiunilor televizate cu grijă de puterea în funcție sau a exercițiilor zilnice de „transparență”, a vizitelor prezidențiale sau a punerii în evidență a autorităților independente de sănătate, dar esența mesajului este mereu aceeași. „Noi facem bine”.

Or, cum să știi dacă conducătorii fac „bine” fără elemente de obiectivare sau de ierarhie? Aici vine necesitatea de a se compara cu alte țări, Italia jucând de la început rolul elevului slab de care râzi și al cărui eșec ridică nivelul bilanțului celorlalți prin comparație.

Asta explică și focalizarea aproape maniacă pe analiza „curbelor” țărilor. Și în fond, se pregătesc deja narațiunile de după criză: „Nu ne putem reproșa nimic, a fost mai rău în alte părți”.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE