Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Din păcate, constatăm că Justiţia românească a rămas tot un instrument în mâna celor care se luptă în ţara asta pentru putere, adică, mai pe şleau spus, pentru avantaje. Ultimile zile ne-au demonstrat-o din plin. Nu vreau să intru în amănunte politice, pentru că le cunaoşteţi prea bine.
Toată lumea se bate cu toată lumea. Toţi vor mai mult decât ceilalţi şi pun condiţii, deşi unii dintre cei care aspiră la funcţii înalte în stat au trecut pragul electoral asemenea ultimului alergător de la o cursă de semifond, prăbuşindu-se în nesimţire imediat ce a trecut lina de sosire. Ar fi avut loc, în mod normal, la coada opoziţiei. Vrea însă la putere. Se trage ca în buncărul lui Hitler, la sfârşitul războiului: fiecare în fiecare.
Din păcate, parte dintre gloanţele care zboară, au cămaşă de Justiţie.
Departe de mine gândul de a lua apărarea celor doi ultimi implicaţi, Fritz şi Ciucu. Cu atât mai mult cu cât erau dintre cei care agitau acele mânuţe galbene la manifestaţii în susţinerea Justiţiei pe la tot felul de proteste, care în ultima vreme s-au subţiat rău de tot o dată cu oprirea USAID şi strângerea pungii altor sponsori.
Acum, Justiţia nu mai este bună. Dimpotrivă! Este subordonată politic. Vrea să le termine carierele pe care cei doi şi le-au clădit din greu, fiecare pe calea lui. Ciucu începând chiar de la 20 de ani, opintindu-se să ducă în spate, nu ştim ce, dar sigur ştie doamna Alina Mungiu-Pippidi care a declarat: „Se vedea la Ciucu si Ghinea că aveau spate înca de când erau studenți, la 21 de ani. Cine a mai reușit așa ca ei să ajungă atât de repede atât de sus?!” Dominic Fritz, nu a lucrat cu spatele. Ci şi-a dedicat şi el viaţa României şi a muncit din greu să devină cetăţean român pe repede înainte, după ce devenise, fără a fi cetăţean român, primarul oraşului-simbol al noii Românii: Timişoara.
Amândoi au reuşit, până zilele trecute, când a venit Justiţia şi le-a tăiat aripile. Ciucu a intrat sub control judiciar, iar despre Fritz, cu sentinţă definitivă, se duc discuţii interminabile şi sterile, de către tot felul de jurişti, unul mai pregătiti decât celălalt, dacă este penal în funcţie publică, sau nu. Şi dacă este, se aplică şi la el lozinca de pe mânuţele galbene: „Fără penali în funcţii publice”, sau este exceptat, pentru că Justiţia e bună atunci când rade adversarii politici şi rea când îi ia la puricat pe ei înşişi şi-i mai şi găseşte vinovaţi.
Dar nu Fritz şi Ciucu ne doare pe noi, cetăţenii de rând.
Cei care apărem în faţa Justiţiei ca în faţa unei furtuni de care nu ai cum să te aperi şi care te loveşte după bunul plac, fără ca judecătorul, deşi a pronunţat o sentinţă clar împotriva realităţii şi a bunului simţ, nu răspunde în niciun fel. Ci faptul că Justiţia a rămas sluga politicii. Fritz era incompatibil imediat după ce a preluat primul mandat de primar. Adică, acum mult timp. Ciucu era bănuit rezonabil că e un şpăgar încă de pe vremea când conducea Primăria Sectorului 6 şi erau săltaţi oameni din preajma lui.
Adică, tot cu atât de mult timp în urmă. Şi totuşi, la DNA au fost chemaţi abia acum, când, aşa cum am spus, bătălia pentru putere şi ciolan se duce cu dinţii şi cu unghiile. De ce? Pentru că Justiţia noastră a rămas în continuare la dispoziţia celor tari. A celor care hotărăsc dincolo de partide şi personaje publice care par lideri. La ordinele celor care au dreptate întotdeauna.
În ce constă periculozitatea acestei situaţii? În faptul că noi, oamenii de rând, riscăm să ne-o mai furăm încă o dată, aşa cum s-a întâmplat imediat după Revoluţie. Abia ieşiţi cu capul din traista comunismului, am zis că facem stat de drept. Numai că acel stat de drept, cu cine l-am făcut? Fix cu toţi cei de dinainte. Judecători care dăduseră sentinţe după cum dictase PCR-ul. Procurori neoameni care lăsaseră să moară pe patul de spital femei care îşi provocaseră avorturi, pentru că refuzaseră să spună cine le ajutase, sau băgaseră în puşcărie medici care, înjurându-i în sala de operaţie, salvau viaţa bietelor femei în ciuda ameninţărilor.
Cu ei am fost atât de naivi să credem că vom face statul de drept.
Că dacă îşi vor suci robele pe partea cealaltă şi-şi vor schimba insigna din piept, vor fi alţii. Nu, nu au fost alţii. Dimpotrivă, au avut urmaşi mai răi decât ei. După părerea mea, Justiţia românească a devenit pilonul putred al statului de drept român încă de la început. De la acel simulacru de proces al lui Ceauşescu. Unde s-a pretat la o mascaradă de care a râs toată lumea civilizată în care aspiram să intrăm şi noi.
Unde se mai văzuse proces în care condamnaţii la pedeapsa capitală să nu aibă drept la recurs şi unde avocaţii erau mai vehemenţi împotriva clienţilor lor decât procurorii. De atunci, au apărut judecători precum Carmen Bogdan, Vasile Dănileţ ori autista din cazul „Vlad Pascu”, aia care se uita fix în camere fără să înţeleagă pe ce planetă e şi întreba în sala de judecată dacă există şi victime decedate în dosarul care făcuse vâlvă şi pe care, pentru că îl judecat, trebuia să-l ştie pe dinafară din scoarţă în scoarţă.
Dacă ar fi să enumerăm cazurile în care Justiţia de la noi a scos de pe traiectoria normală a vieţii oameni nevinovaţi, acuzându-i de tot felul de bazaconii, am povesti precum Şeherezada, nopţi în şir.
Şi nu mă refer la politicieni sau persoane publice. Ci la foarte mulţi oameni de rând care au suferit ani de zile şi pentru care reparaţia târzie că sunt nevinovaţi nu a mai însemnat nimic. Între timp, pierduseră totul. Unii chiar viaţa.
Ştiu şi contraargumentul că nu toţi judecătorii sunt la fel. Sigur că nu sunt şi avem şi sentinţe drepte. Ca dovadă că mulţi dintre cei care au fost acuzaţi aiurea, până la urmă au fost achitaţi. Pe cei cărora li s-au întins dosarele ca guma de mestecat până li s-au prescris faptele, îi trecem la altă categorie, dar tot în contul coanei Justiția.
Care este însă pericolul de acum? Să repetăm ceea ce am făcut la sfârşitul lui 1989. Cu toţii ne dorim o Justiţie dreaptă şi respectată de cetăţeni. Cu toţii ne dorim ca unul dintre pilonii de bază ai statului de drept să fie foarte puternic. Dar riscăm să mai încercăm asta o dată cu aceeaşi oameni, la fel ca în ’89. Toată lumea vorbeşte astăzi despre reformă. Sau, mai exact, politicienii, cu reforma în gură şi toporul sau bâta pline de sânge ale adversarilor în mâini. Sânge pe care l-a pornit şi Justiţia.
Cu cine vom construi, reformând, un stat cu adevrat de drept. Cu magistraţii care au primit sentinţele scrise pe bileţelele galbene înainte să vadă dosarele? Cu cei care vor face parte în continuare din câmpul tactic, indiferent cine îl comandă? Cum facem să fim siguri că astfel de specimene, care în loc să fie cu adevărat împărţitori cinstiţi ai dreptăţii, nu sunt slugile mai marilor de la noi sau, şi mai rău, de aiurea?
O Camelia Bogdan la un car de magistraţi este suficientă. Care este soluţia să facem recurs la acea sentinţă din 1989, când Justiţia de la noi s-a descalificat încă înainte să se vorbească despre un stat de drept în România?
Recomandările noastre
