Mulțumesc colegilor din presă, și-n primul rând, și-n ultimul rând. Ei mi-au spus, ei m-au sunat, ei mi-au răspuns întrebărilor fără oprire pe care luni, de la 16.30, le-am pus tuturor. Dar doar ei mi-au răspuns.

Ei mi-au spus că Petre era pilotul din elicopter. Ei mi-au confirmat că nu mai trăiește. Ei mi-au explicat că a murit cu zile. Și tot ei, sper, vor încerca să afle și apoi să spună lumii adevărul. Sau măcar să spună, că de aflat o să am eu grijă. Cum mori în țara asta, din cauza unui sistem bolnav care nu se mai face bine. Și știu bine că ai mei colegi sunt mai solidari decât colegii lui Petre, parte a sistemului care l-a pierdut.

Fratele meu a fost pilot. Soţul meu e tot aviator. Prietenii noștri, înrudiți sau nu, sunt din tagma asta. De 20 de ani, trăiesc fiecare prăbușire de elicopter sau avion într-un alt fel decât ceilalți jurnaliști. Tot de 20 ani, telefonul pe care-l dau, la orice incident aviatic, comandanților din sistem, nu este pentru a afla detalii pentru știrea în sine. Ci ca să mă asigur că nu e unul de-al meu. Impropriu spus de-al meu, că toți erau ai noștri. De fiecare dată, comandantul mi-a răspuns. Și-ai mei mi-au răspuns. Și de fiecare dată, după ce mi-au răspuns la telefon, invariabil, mă îmbrăcam în doliu și însoțeam cortegiile colegilor lor.

Luni a fost altfel. Nici comandantul n-a răspuns, nici Petre. Știam că e elicopter SMURD, știam că s-a întâmplat la Constanța, și mai știam că fratele meu era detașat acolo. La Petre a plecat apelul, apoi mi-a intrat mesageria. La comandant, mi s-a respins apelul. Am dat sms. O oră, două ore. Destul cât să mă prăbușesc în fața televizoarelor din redacție și să aștept, pe fiecare post, o informație nouă. Informațiile au curs, tot din televizoare și numai de acolo, pentru că șefii sistemului n-au putut să-mi spună nici măcar că s-a terminat. La un moment dat, după cel puțin două ore, unul dintre cei din unitate m-a sunat să mă întrebe numărul soției. Pe soția celuilalt pilot, însă, nu a sunat-o nimeni în ziua aceea. Poate pentru că n-a avut un jurnalist cunoscut în familie, căruia să-i ceară cineva numărul.

24 de ore mai târziu, la poarta Spitalului Constanța, i-am văzut pe câțiva dintre ei, lângă sicriul pus într-un camion. Camion pe care s-au chinuit vreo oră să-l repare ca să ne putem duce mortul acasă. Și-atunci am realizat că sistemul nu poate nici măcar să ne ducă la groapă, darămite să ne salveze de la ce-i mai rău.

De acum, însă, poate vine greul și pentru alții. Nu într-atât de greu ca nouă, ferească Dumnezeu, ci greu cu sistemul lor, pe care ancheta să-l scoată la iveală nu cum a fost, ci de ce a fost așa. Sunt jurnalist de investigații de aproape 20 ani. Măcar atât pot să fac nu doar pentru Petre, cât pentru familiile colegilor care au mai rămas în viață. Să știe o lume întreagă adevărul despre un zbor închis și-n cer, și pe pământ, al unor oameni care ar fi putut să fie scoși cu sau fără proceduri, din lacul ăla înghețat. Și vă promite asta Marilena Nedelcu, jurnalist, nu sora pilotului Cătuneanu Petre, mort în Lacul Siutghiol.

 

Te-ar putea interesa și: