Sursa: EVZSe pare că odată ajuns la vârsta concluziilor înțelepte, Albert Einstein ar fi spus, „Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Adică, este modul în care Creatorul ne arată că există. Desigur, celor dispuși să-și pună probleme pe care caută să le și înțeleagă. O astfel de coincidență m-a pus pe gânduri zilele trecute. Suprapunerea comemorării a 35 de ani de la evenimentele sângeros-criminale din 13-15 Iunie, 1990, și internarea fostului președinte Ion Iliescu în spital, cu suspiciunea unui diagnostic foarte grav. Nu-l doresc nimănui de pe lumea asta, sper să fie infirmat de analizele de laborator.
La acest sentiment pe care îl am, mai adaug faptul că în chestiuni de viață și de moarte nu cred că are ce căuta judecata mea, personajul Ion Iliescu este deja unul așezat în Istorie, iar judecarea sa aparține de drept acestei instanțe, pe lângă aceea a lui Dumnezeu.
Nu știu exact cum stă fostul președinte cu credința, iau de aceea în serios poziționarea pe care singur și-a declarat-o în timpul campaniei electorale din 1996, aceea de „liber cugetător”. Adică, de ateu care nu s-ar declara chiar ateu, ci doar critic-gânditor față de tot și toate cele ce țin de religie și credință.
Păstrând proporțiile, poziția de atunci a lui Ion Iliescu mi-a amintit de Stalin. Imediat după Al Doilea Război Mondial, la Ialta, Winston Churchill ar fi avut ideea ca la negocierile de pace să fie implicat și Vaticanul, mai exact Papa Pius al XII-lea. La auzul propunerii celebrului om de stat britanic, Iosif Vissarionovici Stalin ar fi replicat ironic: „Papa? Câte divizii poate alinia?” Winston Churchill i-ar fi relatat Papei istoria chiar la câteva zile după moartea lui Stalin. Replica lui Pius al XII-lea, citată deseori, a fost una pe măsura anvergurii intelectuale și istorice a personajului: „Domnul Stalin are acum ocazia să vadă câte divizii putem alinia”.
Dar nu convingerile în materie de religie ale fostului președinte m-au mânat spre tastatură, ci așa cum am arătat din prima, coincidența tulburătoare care pare să fie una de final. Evenimentele din 13-15 Iunie 1990 au fost unele care au curmat vieți și au întârziat cu mulți ani evoluția țării. Ca și în cazul Loviturii de Stat din Decembrie 1989, Mineriada din 13-15 Iunie a avut două componente, una la vedere, cea oficială, alta ascunsă în culise conspirate, cea adevărată.
Foarte interesant în ceea ce mă privește, iar aici apare o altă coincidență semnificativă, au fost momentele în care eu am căpătat certitudinea că Revoluția a fost doar draperia așezată peste Lovitura de Stat. Exact în 14 iunie 1990, reveneam în București, după o călătorie de documentare la Cugir. Încercasem cu succes să aflu ce s-a întâmplat acolo în 21 decembrie 1989.
Pe scurt, niciuna dintre atrocitățile de care natura umană este capabilă nu a lipsit din acea zi tragică petrecută acolo, de la crimă prin cruzimi, până la canibalism. Voi relua câteva fragmente din reportajul-anchetă care avea să-mi apară în săptămânalul Zigzag, la câteva zile după revenirea mea în București.
Orașul Cugir s-a numărat printre primele orașe care în ziua de 21 decembrie a început ceea ce mai târziu avea să se numească „revoluția din decembrie”. Spațiul final de concentrare al democrației a fost curtea miliției orașului Cugir, aflată în imediata vecinătate a spitalului orășenesc, detaliu important, după cum se va vedea.
După câteva ore de demonstrație pașnică, la miliție a sunat prima alarmă. Demonstranții incendiaseră primăria și apartamentul primarului. Concomitent, librăria, apartamentul directorului de la O.G.L. și locuința secretarului de partid de la I.M. Cugir au fost devastate și jefuite. Din acel moment cadrele miliției și Securității din Cugir au comunicat starea de fapt la Alba Iulia, de unde au fost trimiși în ajutor câțiva ofițeri de Securitate.
Ca răspuns la cererea manifestanților ajunși în fața sediului miliției, de a se constitui o formă de dialog, comandantul miliției a încercat să iasă la o fereastră și a apucat să spună ”miliția este cu poporul”. Dialogul încercat a eșuat sub o ploaie de pietre, urmată de cârpe îmbibate cu benzină aprinsă și sticle incendiare.
După incendierea parterului și extinderea focului în întreaga clădire, în jurul orei 18.00 a răsunat prima rafală. Există dovezi certe cum că aceste focuri au venit din clădirea maternității spitalului, aflată în apropiere și nu din sediul miliției. Scena corespunde până la identitate cu evenimentele din Sibiu, Cluj și Timișoara. Peste tot s-a dorit atragerea organelor M.I. din aceste orașe într-un conflict violent, creat artificial între demonstranți și ceea ce în concepția acestora reprezentau forțele de represiune.
După deschiderea focului din locul menționat, violența demonstranților a crescut până la paroxism, aceștia încercând să pătrundă înăuntru. Din clădirea total incendiată s-a răspuns la început cu foc de avertisment tras în aer și mai târziu, când deja manifestanții forțaseră intrarea, cu foc direct. Demn de reținut este faptul că după încetarea evenimentelor s-au numărat 41 de răniți și niciun decedat.
Doctorul Ion Dobocan, șeful secției chirurgie a spitalului din Cugir, care a operat răniți din data de 21 decembrie, ne-a relatat că o bună parte a lor erau împușcați din lateral-spate sau din spate, adică din direcția clădirii maternității, unde își avea un birou ofițerul de contrainformații, ci-stul uzinei de armament I.M. Cugir, mr. Ion Cîrstoc. Arestat în data de 23 decembrie de către armată, ofițerul s-a sinucis în arestul improvizat într-o cameră din clădirea administrativă a I.M. Cugir. Cheia de la acea cameră era deținută de un reprezentant local al F.S.N. Modul în care s-a sinucis pare cel puțin straniu, deoarece a făcut-o prin spânzurare, cu cureaua de la pantaloni, de o țeavă a caloriferului, aflată la circa 60 cm de podea.
Să dăm în continuare cuvântul procurorilor militari, în relatarea unei scene greu de imaginat, și mai greu de povestit, de o atrocitate nemaiîntâlnită: În 21 decembrie 1989, sediul Miliției din Cugir a fost atacat de infractori aflați de mult în evidența organelor de miliție. Aceștia au dat foc parterului clădirii, folosind peste 100 de litri de toluen și benzină. O parte dintre milițienii aflați în sediu au ars. Comandantul Miliției, căpitanul Valentin Pop, și subofițerul Ilie Staicu au sărit de la etaj pentru a se salva, dar au avut parte de o moarte mult mai cumplită. Infractorii l-au lovit pe cei doi, utilizând obiecte contondente și topoare, după care au aruncat asupra corpurilor lor o cantitate de aproximativ zece litri de benzina și toluen pe care au aprins-o.
Apoi cadavrele acestora au fost profanate. Le-au fost tăiate organele genitale și urechile, iar comandantului i-au înfipt un steag în mijlocul craniului. Unul dintre infractori a dat dovada chiar de necrofagie, mâncând pavilionul urechii unuia dintre milițieni. Potrivit anchetatorilor, crimele din Cugir sunt unele din cele mai grave pe care le-au întâlnit în cariera. Deși cercetările în acest caz au început imediat, ele au fost abandonate în scurt timp, din cauza presiunilor făcute. Reluate ani mai târziu, au dus totuși la condamnarea principalilor criminali: Sivera Dumitru, Carica Adrian, Mihu Aurel şi Muntean Petru au fost găsiți vinovați și condamnați la pedepse cuprinse între 10 și 13 ani de închisoare. Iar Popa Alexandru, zis Pampa, cel care a mâncat din cadavrul comandantului Miliției Cugir, căpitan Pop Valentin, s-a sinucis în 1993.
Ei bine, pentru mine faptul că focurile de armă care au dus la un măcel demn de cele mai crunte filme de groază au fost trase din biroul unui ofițer CI, care apoi a fost sinucis, a fost unul definitiv-edificator în privința tezei loviturii de stat care trebuia să pară revoluție.
În 14 Iunie 1990, atunci când pe străzile Bucureștiului se petreceau atrocități de aceeași anvergură - omoruri, arestări ilegale a mii de oameni, violuri și torturi asupra victimelor deținute în unitățile Armatei, Penitenciarelor și Internelor - eu coboram din tren, în Gara de Nord, cu o agendă plină de date și declarații cu privire la cele petrecute în Cugir. Curios din fire și profesie, m-am dus direct în Piața Universității. De acolo, la Spitalul de Urgență Floreasca, unde mi-a fost cusută pielea capului, despicată de o rangă a unui miner căruia nu i-a plăcut fața mea. Am fost salvat de un subofițer MI, căruia îi mulțumesc și astăzi. Dar asta este o altă istorie.
Cu privire la ceea ce a însemnat cu adevărat în 13-15 Iunie 1990, la fel, un sigur element mi-a confirmat temeinic bănuielile. O interceptare realizată și înregistrată de un radio-amator a devenit proba de aur a conspirației Regimului Iliescu, în vederea eliminării oricărei opoziții cu mâna minerilor chemați la București. Prin stația de emisie-recepție a MI, șeful Politiei Române, generalul Corneliu Diamandescu, îi raporta ministrului de interne, generalul Mihai Chițac: „Vă rog să-l informați pe domnul președinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea. Rog să informați!”
În privința celor două evenimente, Lovitura de Stat și Mineriada, timp de 35 de ani, procurorii militari nu au reușit nici măcar să mimeze plauzibil activitatea de cercetare, iar dacă au mai făcut unii câte ceva, au făcut în așa fel încât dosarele să le moară în instanțe.
Să revin însă la liber-cugetătorul Ion Iliescu și la povestea lui Stalin cu Papa Pius al XII-lea. Dacă pe același model, beneficiarul principal al Loviturii de Stat care l-a adus la putere și al Mineriadei care i-a consolidat puterea, îi va întâlni aliniați, pentru a-i da onorul cuvenit, pe cei 1166 de morți din Decembrie 1989, plus o grupă alcătuită din cei 6 morți din Iunie 1990, ce le va spune? Dar cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, cei doi soți pe care i-a trimis la moarte, dar care l-au tratat ca pe un orfan de care au avut grijă, căruia i-au vegheat educația și cariera?
