Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
În culisele puterii americane, nu doar președintele decide direcția geopolitică, ci și competiția dintre instituții. Președintele alege, dispune sau dictează linia de acțiune în funcție de argumentele competitorilor. Trump mege mai mult pe ultima variantă, dar și el poate fi influențat și ... adulat. În cazul nostru, competitorii sunt două structuri esențiale și influente ale guvernului de la Washington: Departamentul de Stat și Departamentul Apărării, devenit de curând Departamentul de Război.
În perioada postbelică, nu au fost rare momentele când viziunile celor două departamente – primul stabilește strategia politico-diplomatică a țării, iar al doilea strategia militară – de fapt fețe ale aceleiași monede, nu au coincis, ca să mă exprim elegant. Acum, în ,,noua eră Trump’’, competiția, să zicem pașnică, dintre cele două instituții – mai puțin vizibilă în deceniile trecute – s-a reactivat, fiecare din noii șefi încercând să-l influențeze pe președinte, utilizând un arsenal pus la punct de subordonați.
Chiar dacă Trump are faima de ,,impredictibil’’, ei știu foarte bine că președintele preferă dialogul direct, personal și că abordarea de tip tranzacțional a problemelor de geopolitică este prioritară. Știu, de asemenea, care-i sunt metehnele, cum reacționează la stres dar mai ales, care este viziunea generală asupra rolului Americii în lumea de azi, mult mai complicată decât în timpul primului mandat. Se vor găsi destui să spună că această viziune nu există, dar dacă privești lucrurile în ansamblu, devine vizibilă.
În rândurile de mai jos și în partea a doua a acestui text – care va fi publicată săptămâna viitoare – voi încerca o radiografie a competiției dintre cele două departamente și reverberațiile ei externe. Pentru a avea totuși o legătură cu ceea ce ne interesează pe noi, europenii – securitatea continentului în fața amenințării rusești – voi analiza procesul complex de reînarmare a Germaniei, în acest context. Pentru că decizia privind înarmarea nu este doar atributul Berlinului.
Departamentul de Stat privește spre Europa, Pentagonul spre Asia
Tradițional, Departamenul de Stat este legat de Europa și ține mereu cont – în elaborarea strategiilor de politică externă - de pericolul reprezentat de ,,militarismul rusesc’’ la adresa vechiului continent. Faptul că acum se află într-un proces de restructurare, cu reduceri de personal în cadrul misiunilor diplomatice din America de Sud, Africa și chiar Europa, evidențiază la prima vedere un avantaj al ,,prietenilor’’ de la Pentagon. Unele misiuni din străinătate – în general consulate – urmează să fie închise, aspect ce va avea drept consecință reducerea influenței americane în regiunile respective.
Chiar dacă Europa are destui prieteni la Departamentul de Război, privirea acestuia este ațintită spre Indo-Pacific unde securitatea intereselor americane și contracararea Chinei sunt priorități de mai bine de un deceniu. De fapt, această schimbare de accent s-a materializat ca una dintre principalele inițiative de politică externă ale lui Barak Obama – începând cu 2011 – fiind opera secretarului de stat Hillary Clinton. Ar putea fi considerată chiar o nouă componentă a doctrinei politico-militare a Statelor Unite.
A fost gândită ca un ansamblu de măsuri care să asigure un gen de echilibru strategic al intereselor americane din Orientul Mijlociu către Asia Orientală în contextul ascensiunii Chinei, înarmarea Fenianului și problematica insulei Taiwan. Politic vorbind, situația s-a schimbat, mai ales în ceea ce privește rolul Americii în Orientul Mijlociu, dar importanța regiunii Indo-Pacific a crescut. Pentagonul a luat foarte în serios lucrurile, cunoscând mai bine decât Departamentul de Stat ritmul de creștere a forței militare chineze.
Ascendentul Departamentului Apărării s-a accentuat recent când a primit numele de Departament de Război, o mișcare mai puțin simbolică, ancorată în realitate întrucât reflectă orientarea oarecum agresivă în termeni a politicii externe americane.
Diplomație veche la Departamentul de Stat, dar nu depășită
Departamentul de Stat susține constant menținerea angajamentului american în Europa, NATO și parteneriatele tradiționale. Diplomații cu vechi ștate de serviciu – uneori legați de bătrânul continent prin vechi prietenii și relații de familie – ar dori ca Trump să acorde mai multă atenție stabilității sistemului complex de legături transatlantice, mai ales în contextul războiului din Ucraina. Dacă privim analitic acțiunile pe aceasă linie, observăm un comportament oscilant al președintelui, încercând să nu antagonizeze definitiv Rusia lui Putin, așa cum o fac europenii.
Întâlnirea din Alaska, se înscrie în acest cadru general. Pentru liderul de la Casa Albă, Ucraina este departe, dar pericolul este dincolo, peste Pacific, iar salvarea Ucrainei depinde de europeni. Mișcările din ultima vreme ale rușilor – drone și avioane trimise peste frontiera NATO – ar confirma o asemenea ipoteză. Despre ,,retragerea cu torțe’’ din Europa nu poate fi vorba. Încă.
,,Arcul defensiv’’ al Americii în Indo-Pacific și semnalele către europeni
Cei de la Departamentul de Război împing administrația către o pivotare strategică spre estul Pacificului și Marea Chinei de Sud. Este vorba de un ,,arc defensiv înaintat’’ care să includă Taiwanul, Filipinele, Indonezia, pînă la insula Diego Garcia din Oceanul Indian. Africa pare să fi rămas în sfera de influență ruso-chineză. Cu alt prilej, vom vedea cât este rusă și cât chineză. Tot cu alt prilej, voi analiza rolul Indiei în oceanul care îi poartă numele. În urmă cu două săptămâni, am abordat tangențial evoluția recentă a relațiilor indo-americane, de care depinde distribuția sferelor de influență în jurul oceanului menționat.
În acest timp, Europa primește mesaje contradictorii dinspre Washington. Ele pot fi clare, dar spre noi vin oarecum filtrate. Nu pot uita figura verde-stacojie a lui Macron când ieșea de la Casa Albă, luna trecută, după Anchorage. Știa dumealui ceva și noi, nu.
Pentru europeni, administrația Trump dovedește o vizibilă lipsă de coerență pe segmentul sprijinului pentru Ucraina care arată, în subsidiar, că diplomația civililor de la Washington pierde teren în fața diplomației militarilor. Diplomația internă, binențeles. Administrația pare să favorizeze forța și tranzacția – nu neapărat în sens financiar – în defavoarea vechii clase diplomatice. Consilierii de securitate au prioritate ...
Concluzii ... germane
Competiția instituțională prezentată succint mai sus, cu accent pe implicațiile ei externe, nu este doar o dispută privind prioritățile, care derivă din sistemul american actual de distribuție al resurselor umane, materiale, financiare. Ea are consecințe directe asupra modului cum Washingtonul își asumă responsabilități globale fără a reveni la poziția de ,,jandarm al lumii’’.
Europa, în această ecuație, nu mai este un spațiu protejat ci un actor care trebuie să-și asigure propriile costuri de securitate. Și pentru că vechiul continent avea nevoie de un lider, se pare că Germania a fost aleasă pentru acest rol, chiar dacă Marea Britanie este mai aproape – geografic, emoțional – și are toate cărțile în mână, vorba lui The Donald. Cu potențialul său economic și poziția centrală în arhitectura geopolitică europeană, Germania devine obiectul repoziționării Americii pe vechiul continent.
Înarmarea Berlinului nu este o alegere exclusiv politică, ci parte a unei strategii impusă de contextul global și de invizibile presiuni din partea Americii. În logica Pentagonului, Europa trebuie să devină un pilon militar autonom, iar Germania inevitabil, coloana sa vertebrală. Fraza lordului Hastings Ismay, fost secretar general al Alianței (1952-1957) - ,,Nato a fost creată pentru a ține Germania jos, Rusia afară și America înăuntru’’ - este demult istorie. Excepție: partea cu Rusia.
(Va urma)
