Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Ce s-ar întâmpla dacă cea mai înaltă funcție pe segmentul militar din NATO ar reveni unui general sau amiral german? Când ambasadorul american pe lângă Alianță, Matthew Whitaker, a vorbit despre o asemenea posibilitate, generalii din Bundeswehr au tresărit. Se întâmpla la Conferința pentru securitate de la Berlin, la sfârșitul lunii noiembrie.
Desigur, mulți generali din țările NATO poartă în raniță bastonul de comandant militar suprem al Alianței în Europa – Supreme Allied Commander Europe, SACEUR – dar germanii erau printre ultimii care ar fi năzuit la funcția deținută prima dată de Dwight Eisenhower. ,,Nu imediat sau de anul viitor – a adăugat ambasadorul –dar despre asta ar fi bine să vorbim încă de acum’’.
Un ambasador fidel președintelui încă de la prima oră
Matthew Whitaker este cunoscut la Bruxelles ca un bun analist, dar care vorbește pe șleau. Nu este chiar oricine și în primul rând nu este un diplomat de carieră care să se ascundă în spatele cuvintelor. Colaborator apropiat al lui Donald Trump, și-a manifestat mereu opiniile naționaliste și fidelitatea față de președinte.
A fost procuror general ad-interim al Statelor Unite pentru o perioadă, în timpul primului mandat al acestuia. Numirea sa la NATO a fost interpretată ca un semnal pentru europeni privind angajamentul lui Trump pe linia remodelării politicii externe a Americii și a rolului său în cadrul organizațiilor internaționale. În rândurile de mai jos voi încerca să analizez modul în care afirmația lui Whitaker ar putea deveni realitate, în viitorul apropiat.
Mesaje mai mult sau mai puțin decodificate
Declarația ambasadorului american nu este un simplu exercițiu de retorică, să zicem diplomatică. Când spune că Germania ar trebui să-și asume, într-o bună zi, comanda forțelor armate din Europa ale Alianței, el subliniază două aspecte. În primul rând, repetă într-o formă particulară – de fapt, decodifică - un mesaj mai vechi: Statele Unite își vor redimensiona prezența militară pe vechiul continent. În al doilea rând, spațiul lăsat liber trebuie acoperit de cineva, iar acel cineva nu poate fi decât Germania, dacă judecăm prin prisma situației de acum.
Comanda militară supremă a Alianței a fost în mod constant unul dintre simbolurile influenței americane în Europa. Nu era o regulă scrisă ci o cutumă pe care nimeni nu a pus-o vreodată în discuție. Reprezintă în mod indiscutabil pilonul politico-militar al securității europene. Dacă o tradiție imuabilă este astăzi pusă în discuție tocmai de un ambasador american, înseamnă că ceva serios se întâmplă în această parte a planetei. Și totuși, n-ar trebui să fie o surpriză.
O judecată realistă aduce Germania pe primul plan
De ani de zile, Washingtonul transmite mesaje privind reducerea prezenței în Europa și transferul centrului de greutate al influenței sale în Pacific. Revenirea lui Trump la Casa Albă a accelerat această tendință: mai puțini oameni și capabilități în Europa și mai multă responsabilitate pentru europeni. Ne place sau nu ne place, asta este realitatea.
Dar de ce tocmai Germania și nu Franța sau Regatul Unit? Din punct de vedere militar, Parisul dispune de capacități superioare – este și putere nucleară – însă are dificultăți interne structurale iar prioritățile sale sunt (încă) orientate spre Africa. Marea Britanie s-a autoizolat întrucâtva atunci când a părăsit Uniunea Europeană. Italia nu are pretenții de lider, iar orientarea politicii sale, inclusiv pe segmentul militar, este spre Mediterana și nordul Africii.
Atuurile Berlinului
Resursele umane și materiale ale Germaniei sunt net superioare, iar aparatul său industrial este capabil să susțină un efort militar de lungă durată în cazul unui conflict armat convențional. În plus, Berlinul își redefinește întreaga arhitectură de apărare într-un mod unic în Europa, aș spune, dacă excludem Polonia. Cheltuielile militare nu mai sunt incluse în limitele datoriei publice, iar din 2026 va intra în vigoare un nou sistem de recrutare pentru tinerii germani.
Wolfgang Schauble – celebrul ministru de finanțe din guvernele Merkel – s-ar întoarce în mormânt dacă ar afla că disciplina fiscală se aplică pe mai departe în multe domenii, dar cu o excepție cât roata carului: segmentul militar. Bundeswehr-ul va intra într-o profundă restructurare în măsură să-i asigure o capacitate operativă net superioară față de situația actuală. Deci, n-ar fi o surpriză că analiștii administrației Trump și ai Pentagonului să considere Germania drept țara care să conducă procesul de reconstrucție a puterii militare europene. Dacă mașina de război americană își reduce accelerația pe continentul nostru, doar cea germană ar putea să-i ia locul în fruntea coloanei.
O concluzie ... intermediară
Ar mai fi însă o problemă: poporul german. Am scris la început despre modul cum s-au manifestat generalii germani auzind afirmațiile ambasadorului Whitaker. Au tresărit. Adică, ,,de ce tocmai noi’’? . Desigur, nu trebuie să extrapolăm reacția lor la nivelul întregii țări, însă este necesar să amintim un lucru. Programul Berlinului de creștere a capacității defensive a țării are și o componentă psihologică, care se referă la acest aspect, despre care am scris în urmă cu câteva săptămâni.
Meritul este al ministrului apărării, Boris Pistorius, care s-a gândit la partea psihologică a pregătirii populației înainte ca vreun militar să lanseze sloganuri cu ,,pregătirea mamelor ..., cum s-a întâmplat prin alte părți. Dar de aici până la a-i convinge pe germani – chiar în condițiile războiului din Ucraina și ale pericolului constant din est – de rolul lor primordial pe eșichierul strategic continental e cale lungă.
(va urma)
