Gaze contra vot. Războiul gazelor din ultimele zile are o miză extrem de precisă. Viitorul României, între Est și Vest. Dragnea și Tăriceanu par să se confrunte într-o bătălie decisivă.

Cu toate acestea lucrurile rămân într-o zonă a indeciziei. Uneori, cea mai proastă decizie este să nu iei nici o decizie. Asta înseamnă o parafrazare a lui J.K. Kennedy, care spunea că și atunci când nu iei o decizie este o decizie.

 Se aplică în plan personal, dar consecințele se pot vedea și mai bine la nivelul unei instituții sau, lărgind și mai mult, la nivelul unei țări. 

Studiu de caz al cărui final încă se scrie – legea offshore sau legea pentru gaze din Marea Neagră. Pe 2 octombrie, comisiile de specialitate ale Camerei Deputaţilor au reexaminat proiectul de lege privind explorarea şi exploatarea gazelor din zona economică exclusivă a României în Marea Neagră. A umat votul în plen (și plex, dat de Kelemen Hunor și UDMR) astăzi, când s-a decis retrimiterea legii în comisii.

Au fost două zile în care s-a consumat de fapt un nou ping-pong politic îmbrăcat într-o reanalizare a reanalizării analizelor calculelor făcute de când pe agenda a apărut necesitatea adoptării unei noi legi care să reglementeze activitatea petroliștilor din Marea Neagră. Evident, legea care va stabili și cadrul fiscal, este necesară pentru ca investitorii să ia o decizie privind investiții de miliarde de dolari (OMV și Exxon au pompat deja 2 miliarde de dolari până la acest moment) pentru a scoate gazul la suprafață. 

Din dezbaterile “extraordinar de intense”, cum le-a calificat unul dintre politicieni prezenți, doar România și românii au de pierdut prin amânarea la nesfârșit a unei decizii – fie ea pro sau contra.

“Credem că toată această analiză, toate aceste dezbateri, pe care le-am analizat și reanalizat și reanalizat și-am făcut și refăcut calculele acum, în sfârșit, putem spune că statul român iese câștigător din această bătălie, pe ambele planuri, și din punct vedere al veniturilor la bugetul de stat, dar și din punct de vedere al menținerii interesului investitorilor”, declara, ieri, presei Iulian Iancu, preşedintele Comisiei de Industrii din Camera Deputaților.

S-o vedem și pe asta. Iulian Iancu a mai fost aproape și de alte mari proiecte care au căzut victimele celui mai antiromânesc – că tot suntem în An Centenar – comportament al decidenților noștri: politizează tot ce mișcă în spațiul public, de la victoriile Simonei Halep sau victimele Colectivpână la investiții care fac bine nu doar imaginii României (făcând-o și mai seducătoare apoi pentru alți și alți investitori), ci și economiei și, în final, fiecăruia dintre noi. 

Trăim în țara în care deciziile de investiții nu se fac pragmatic, cum ar fi justificat economic și în linie cu o viziune pe termen lung (vorbim de resurse de circa 200 de miliarde de metri cubi în perimetrele unde au fost făcute deja foraje, spun cei de la ANRM), ci doar cu ochii pe sondajele de opinie și cu gândul la alegeri. Gaze egal voturi. 

Nici politicienii străini nu-s mai prejos, doar că ințeleg cât de mult depinde exact capitalul politic de atragerea marilor investitorilor globali cu toate beneficiile aferente. Și se luptă cu colegii lor din alte economii pentru a-i seduce și aduce la ei în economie. 

Ai noștri se luptă între ei și doar pentru pielea lor - de pildă, Varujan Vosganian s-a împiedicat într-o cifră : “Nu mi s-a mai întâmplat să votez, fără să ştiu care este valoarea resurselor”, a motivat ieșirea ALDE de la votul din comisia parlamentară. Dar, scurt, ne amintim cum explica același personaj politic, votul din 18 iunie (la fel de politic) pentru proiectul PSD-ALDE-UDMR de modificare a Codului de procedură penală prin nevoia unei abordări pragmatice – “Nu ne putem salva pe rând, trebuie să ne salvăm toți odată!”. 

Între timp, giganții economiei globale au aflat nu doar despre potențialul pieței, ci și despre guvernarea caricaturală și de tip televizat din România, așa că unii dintre ei au luat de mult decizia că România nu prea are ce căuta pe radarul lor de investiții. Alții, atrași totuși de potențialul și mărimea pieței, a doua din regiune din Polonia, mai au încă răbdare. 

Acum, cu legea offshore, asistăm la o partidă în care se ciocnesc când PSD-PNL, când PSD-ALDE (votul de ieri).

Mă gândesc acum cum s-a răsucit PSD cu legea minelor care ar fi dat undă verde exploatării aurifere de la Roșia Montană. Când pro, când contra, când iar pro, în momentul în care premierul Victor Ponta de la momentul 2012 și-a dat seama că bugetul public se duce în cap și că odată cu economia intră în vrie și visele lui de mărire politică. 

Așa că Victor Ponta a jucat cartea investițiilor străine și salvatoare - Chevron, Rosia Montana sau Daimler. Poziționarea lui a antagonizat însă PNL care a devenit (cât de ironic!) ostil investițiilor, dar a căzut sedus de miile, chiar zecile de mii de manifestanți ieșiți în stradă împotriva străinilor care ne iau pe nimic avuția din pământ, fie că e aur, fie că sunt gaze. 

Astăzi, cu legea offshore, retoricile aruncate în lupta lor sună cam la fel. Doar că, fie că le lăsăm acolo (să le exploatăm când vom avea o lege mai bună sau când vor costa mai mult sau când vom avea tehnologie românească să o facem, etc), fie le dăm pe nimic străinilor, un lucru e sigur: pierd și ei, pierdem și noi. 

Și dacă ne uităm la un alt studiu de caz, Chevron și a lui căutare a gazelor de șist prin România și Polonia, țări unde Rusia încă joacă, vedem cu ochiul liber cine câștigă partida- Gazpromul rusesc care acoperă mai bine de o treime din necesarul european de gaze și continuă să-și construiască noi linii de aprovizionare (Nord Stream 2) a aliatului său forte, Germania.