Sursa foto: Arhiva EVZStatele Unite, Rusia, Ucraina formează ,,triunghiul de foc’’ al negocierilor de pace. Mai mult primele două. Europa rămâne în afara acestei ecuații. Marele joc al al războiului și păcii în estul vechiului continent este, de fapt, interacțiunea Casei Albe cu cei doi beligeranți. Europenii încearcă să înțeleagă coordonatele securității lor în deceniile viitoare și provocările strategice pe care le vor înfrunta.
Bazele noii arhitecturi de securitate a Europei se stabilesc acum, în contextul negocierilor care au loc pe un arc de cerc care unește Abu Dhabi cu Miami trecând prin Moscova, Kiev, Geneva, Bruxelles, Washington. În cele ce urmează voi încerca să deslușesc modul cum Moscova își folosește resursele diplomatice, politice și militare pentru a obține maximum posibil în cadrul negocierilor transcontinentale. Vom vedea de ce este nevoie să recurgem la câteva capitole din istoria recentă a Federației Ruse.
Un război cu front deschis și unul între școlile de diplomație
De o parte - în acest complicat proces de pace - este diplomația rusă care urmează doctrina școlii din Sankt Petersburg și a vechii tradiții imperiale și sovietice. Obiectivul principal a fost și a rămas extinderea influenței geopolitice a imperiului - transformat în Uniune, apoi în Federație - spre vest, combinând forța, amenințarea și persuasiunea politică cu o continuă acțiune subversivă menită să schimbe echilibrul între puterile continentale.
De cealaltă parte, diplomația transatlantică de sorginte westfaliană, care interpretează ordinea mondială drept un sistem internațional fondat pe recunoașterea statelor independente și suverane care acceptă și respectă un sistem comun de valori și reguli de coexistență. Nu neapărat pașnică, așa cum s-a demonstrat de-a lungul secolelor.
Ce vrea Rusia și ce nu fac europenii
Revenind la problematica ucraineană și ținând cont de aspectele de mai sus – prezentate simplificat – se poate afirma că aceeași realitate este privită și interpretată din două perspective diferite. Rusia crede că trebuie să ia în stăpânire ceea ce își imaginează că are dreptul, oprindu-se probabil, din rațiuni tactice – cum se va întâmpla la sfârșitul acestor negocieri – pentru a reporni atunci când va cosidera necesar și oportun. Așa a făcut mereu, cu excepția perioadei postrevoluționare, 1917-1924 și a ,,deceniului fatidic 1991-2000’’.
Vechile generații europene știau aceste lucruri și se comportau ca atare. Cele noi, trăind într-o Uniune și într-o Alianță – cum și de ce s-au format, nu le-a interesat – au crezut că fortăreața americană este suficientă pentru apărarea lor, iar a doua ,,La belle epoque’’ este de lungă durată, chiar permanentă. Greșeală fundamentală... Și acum să ne ocupăm de lucruri serioase.
Recursul la metodă ... istorică. Actualitatea lui ,,Mister niet’’
Pentru a înțelege modul de lucru al echipei de negociatori a lui Putin trebuie să recurgem la istoria ultimelor decenii ale Uniunii Sovietice, mai exact în perioada când ministru de externe era Andrei Gromîko, legendarul ,,Mister niet’’ cum era numit în Occident. A condus diplomația Moscovei aproape 30 de ani, din 1957 în 1985. A activat sub cinci secretari generali ai PCUS, toți urmând aceeași linie politică: Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov. Ultimul a schimbat linia și a înțeles că ministrul său era depășit de situație, incapabil să înțeleagă că cele două inițiative ale sale – glasnost și perestrioka – aveau și o componentă externă. În 1985, la câteva luni după ce a preluat puterea, l-a trecut pe linie parlamentară.
Gromîko era un maestru al negocierii și la rândul său avusese un bun profesor în persoana lui Viaceslav Molotov, ministru de externe al lui Stalin, cu supranumele ,,ciocanul’’ întrucât repeta la nesfârșit un lucru indiferent de obiecțiile interlocutorului. Pentru europenii din est mai ales pentru noi, polonezi și baltici - numele lui Molotov este de tristă amintire. ,,Ciocanul’’ a intrat în istorie ca inițiator și semnatar al ,,Pactului Ribbentrop-Molotov’’.
Învățăturile lui Gromîko pentru urmașii săi diplomați și negociatori
Despre Gromîko – creatorul școlii diplomatice poststaliniste – Henry Kissinger scria: ,, Să negociezi cu el fără să cunoști cel mai mic detaliu al dosarului, era echivalent cu o sinucidere. În plus, era un maestru desăvârșit al disimulării’’. Lui Oleg Grinevski – celebrul memorialist și diplomat sovieto-rus, fost ambasador în Suedia – Gromîko i-a destăinuit unele aspecte ale modului său de a negocia.
„În primul rând și înainte de orice, trebuie să ceri maximum posibil, fără reținere sau jenă, indiferent de dimensiunea cererii. În al doilea rând, prezinți cu curaj ultimatumuri. Ameninți cu orice, chiar cu războiul, după care adaptezi parcursul negocierii în funcție atmosfera și situația creată. În Occident, mereu găsești pe cineva să înghită momeala. În al treilea rând, odată începute tratativele, nu dai înapoi nici măcar cu un milimetru. Interlocutorii vor fi de acord să primești o mare parte din ce ai cerut inițial. Nici atunci nu trebuie să semnezi. Plusezi și ei vor plăti. Când vei obține jumătate sau două treimi din ceea ce nu-ți aparținea, poți să te cosideri un bun negociator, un adevărat diplomat’’.
Dacă analizăm modul de negociere al rușilor în chestiunea ucraineană – cu condițiile lor maximale – observăm coordonatele școlii lui Gromîko.
Putin a citit manualele lui Gromîko ...
Putin a pus cărțile pe masă în iunie 2024 într-un discurs la MAE rus. „Pentru a avea pace, Ucraina trebuie să se retragă din cele patru regiuni revendicate de Moscova, să renunțe definitiv la Crimeea și să rămână neutră’’.
În linii mari, condițiile sunt aceleași și acum, la aproape un an și jumătate de la discursul menționat. Totuși, Kremlinul pare dispus unor ajustări, adăugând însă condiții suplimentare ca dimensiunea armatei ucrainene, oficializarea limbii ruse. „Succesele forțelor ruse au avut un impact pozitiv asupra negocierilor ruso-americane’’ a susținut Iuri Ușakov – consilierul/asistentul de politică externă al lui Vladimir Putin, devenit principalul negociator, dar în umbra președintelui.
De fapt, aici voiam să ajung. Ușakov este un demn urmaș al lui Gromîko și un foarte bun elev al școlii de negociatori a acestuia, mult mai bun decât Serghei Lavrov. Ultima ispravă a acestuia din urmă a fost ratarea organizării summitului Putin-Trump de la Budapesta. Nu a știut cum să-l abordeze și să negocieze cu Marco Rubio.
Bătrânul Ușakov, tânără speranță a diplomației ruse. Concluzii
Ușakov avea 38 de ani când Gromîko părăsea MAE rus și o carieră în față, care nu a fost blocată de schimbarea de regim. Dimpotrivă. ,,Suntem deschiși în negocieri – spunea săptămâna trecută – dar pentru a ne atinge obiectivele’’. Nu mai mult, am adăuga noi.
Acum Ușakov are 78 de ani. A avut misiuni externe la Copenhaga și OSCE, iar la sfârșitul ,,erei Elțîn’’ a fost ministru adjunct la externe. Următorii zece ani, 1998-2008, i-a petrecut ca ambasador la Washington. Din 2012 – anul revenirii lui Putin la Kremlin, după ,,intermezzo-ul Medvedev’’ – a intrat în echipa președintelui pe segmentul extern. Acum îi lumineză calea în spațiul politico-diplomatic american – pe care îl cunoaște bine – mai ales în contextul negocierilor privind Ucraina. Se spune că este (co)autorul sottovoce al planului de pace în 28 de puncte, marca Trump.
Iuri Ușakov nu are ,,carisma feroce’’ a lui Lavrov – expresia îi aparține lui Mark Galeotti, cunoscutul expert britanic în probleme rusești – dar este mult peste acesta la capitolul pragmatism. În timp ce alți membri ai echipei lui Putin își asumă poziții cu conținut ideologic – chiar antiamericane și extrem de dure față de Ucraina – Ușakov consideră realistă ideea unui acord cu Washingtonul care să permită, urbi et orbi, proclamarea victoriei în război.
