Sursa foto: arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Fac sex cum vreau eu! Fac sex cît vreau eu! Cade una, cade toate! Am sentimentul, tot mai greu de alungat, că orașul meu - Cluj - s-a neomarxizat.
Deodată s-a umplut de tineri trotinetiști cu părul multicolor, ca la o grădină zoologică exotică, belciuge în nas, dar și de neomarxiști-de rit Soros, trecuți ușor de prima tinerețe, așa-zișii ”pitici de grădină”.
Nu peste noapte și nici printr-un decret lipit pe ușa Primăriei, ci încet, elegant, universitar, cu granturi, seminare, „conștientizări”, identități, incluziuni, LGBTQ, deconstrucții și acea limbă de lemn - giboneza corporatistă -, cum ar spune prietenul Boanchiș, limba nouă care are extraordinara însușire de a vorbi ore întregi despre libertate fără să mai lase prea mult loc libertății de a nu fi de acord.
Clujul universitar, cândva orgolios prin sobrietatea lui ardelenească și printr-o Universitate Babeș-Bolyai care își măsura ambițiile în cercetare, profesori și clasamente internaționale, pare să-și fi descoperit între timp o altă vocație: aceea de laborator al tuturor activismelor sorosiste la modă în Occident.
Rectorul Daniel David, pe care îl socotesc unul dintre exponenții acestei mutații culturale, conduce o universitate care continuă să aibă performanțe academice și poziții foarte bune în anumite domenii, dar în jurul căreia atmosfera intelectuală pare tot mai adesea confiscată de ideologie.
Nu spun că un clasament universitar urcă sau coboară fiindcă niște studenți poartă pancarte — ar fi prea simplu și incorect —, spun altceva: prestigiul unei universități nu se măsoară numai în indicatori, ci și în felul în care ea își păstrează discernământul, proporțiile și libertatea spiritului.
Am avut deja un avertisment destul de spectaculos în mai 2024, un șoc, aș putea spune, când studenți de la UBB și de la Universitatea Tehnică au ocupat curtea Facultății de Sociologie într-o manifestație pro-palestiniană, dar, mai ales, antievreiască. Am remarcat extraordinara rapiditate cu care vocabularul campusurilor occidentale ajungea, gata ambalat, în curtea unei facultăți clujene.
Aceleași formule, aceeași recuzită morală, aceeași certitudine că lumea începe în această dimineață și că istoria poate fi rezolvată într-o după-amiază cu o pancartă. M-am așteptat ca mulțimea de tineri să strige pentru reînființarea lagărelor de concentrare, dar m-a speriat atît de mult acest gînd, încât n-am mai stat ca asta să se întâmple…
Iar acum avem marșul împotriva violenței asupra femeilor.
O cauză atât de gravă încât ai crede că nici măcar activismul nostru universitar neobolșevic, nu va reuși s-o transforme în cabaret. Femei bătute, amenințate, urmărite, uneori ucise; ordine de protecție încălcate; polițiști care ajung prea târziu; procurori, instanțe, instituții care ar trebui obligate să funcționeze.
Despre asta era vorba. Despre femeia care se teme să intre seara în propria casă. Despre copilul care își vede mama lovită. Despre femeia care merge la Poliție și spune: „Mă va omorî”.
Și ce izbucnește din mulțime?
„Fac sex cum vreau eu!”, ”Fac sex cât vreau eu!”
Prima mea întrebare a fost, recunosc, una administrativă: s-o fi pus între timp contor la sex? O fi apărut vreo autoritate națională care stabilește marțea și joia, între orele 18 și 20, cu aprobarea prefectului?
Am revăzut înregistrarea. Aici comicul devenea aproape perfect. Nu vedeam femei pasibile de a fi încercuite de agresori, sau bărbați care să le smulgă dreptul de a decide cu cine și când fac sex, nu vedeam vreo poliție erotică patrulând prin piață și nici posibilă, în cazul lor, după cum arătau, vreo mulțime de pretendenți violenți gata să le confiște autonomia corporală.
Vedeam, în schimb, un grup de - să zicem -, femei, aflat în deplină siguranță, strigând cu maximă gravitate împotriva unor amenințări care, n-a u existat și probabil nu vor exista în viața acestora. Ar fi fost suficient să se privească în oglindă, înainte de protest, și s-ar fi liniștit pe loc…
Sincer, am revăzut ”adunarea” de femei neomarxiste încălzite, fără motiv: nu cred că se va pune problema în cazul lor de a face sex cum și cît vor. Din păcate…
Cu alte cuvinte, sloganul era mai dramatic decât realitatea din jurul lui.
„Fac sex cum vreau eu!” ”Fac sex cît vreu eu”! se auzea ca o proclamație de eliberare după ani de clandestinitate erotică, deși nimeni din imagini nu părea să le împiedice să facă exact asta. Nu era limpede cine le interzisese, cine le controla programul, cine le verifica agenda intimă sau cine le confiscase libertatea sexuală. Dușmanul era invizibil, dar sloganul era impecabil, fals și sonor.
Am rămas aproape admirativ în fața performanței. Să pleci de la femicid și să ajungi, în câteva sute de metri, la propriul program sexual presupune o elasticitate intelectuală de care eu, recunosc, nu sunt capabil. Femeia urmărită de fostul soț probabil aștepta cu sufletul la gură să afle cum își revendică cineva libertatea erotică în piață. România tocmai găsise, în sfârșit, soluția la ordinele de protecție încălcate.
Au urmat, disciplinat, celelalte formule din micul catehism contemporan: „Corpul meu, alegerea mea, identitatea mea”, „Nu decizi tu ce fac cu corpul meu”. Toate pot constitui teme legitime de dezbatere. Numai că marșul nu fusese convocat pentru autobiografia sexuală a participanților. Fusese convocat pentru femeile asupra cărora altcineva ridică mâna.
Dar ”capodopera” care protesta cu microfonul în mână, dirijînd căâărată pe soclil unei statui avea să vină de la o avocată, o Jeanne d Arc în devenire a Clujului, pe nume Trana Ioana.
Adică de la un om al cărui instrument profesional fundamental ar trebui să fie cuvântul, nu bâta, mistria sau cheia franceză.
„Cade una, cade toate!”, scanda doamna. Aici, recunosc, am capitulat. În acea clipă, violenței împotriva femeilor i s-a adăugat violența împotriva limbii române.
„Cade toate” este o construcție atât de emancipat-gramaticală încât acordul dintre subiect și predicat pare, probabil, o instituție patriarhală care trebuia și ea desființată. De ce să fie predicatul obligat să se acorde cu subiectul? Cine suntem noi să-i prescriem verbului identitatea? Poate că „toate” se identifică la singular. Poate că „cade” (sic!) este non-binar. Poate că gramatica însăși trebuie decolonizată.
În fond, după ce ”corpul meu este alegerea mea”, de ce n-ar fi și ”conjugarea mea alegerea mea”?
Deci: ce avem noi, aici? Activismul care pornește de la o suferință reală și sfârșește vorbind despre sine. Universitatea care ar trebui să cultive îndoiala dar a ajuns să producă certitudini militante. Tânărul care încă n-a apucat să afle prea multe despre lume, dar știe deja exact cum trebuie reorganizată.
Adultul care îi confirmă solemn că orice emoție este o teorie politică. Și avocatul care apără drepturile omului abandonând, în luptă, acordul gramatical. Aceasta este, pentru mine, neomarxizarea Clujului: nu niște tancuri ideologice intrând pe strada Memorandumului, ci transformarea progresivă a aproape oricărei probleme într-un pretext pentru același discurs.
Violență domestică? Identitate. Gaza? Identitate. Sexualitate? Identitate. Universitate? Activism. Cultura dezbaterii este înlocuită încet de cultura lozincii, iar lozinca are avantajul minunat că nu trebuie demonstrată. Trebuie doar strigată suficient de tare.
Cel mai comic este că toate acestea se petrec într-un oraș care se admiră enorm pe sine pentru inteligența lui. Clujul european, universitar, sofisticat, orașul festivalurilor, cafenelelor și doctoratelor, ajunge să ofere trecătorului o scenă în care o avocată strigă „Cade una, cade toate!”, iar niște adolescente înfierbîntate, explică unei societăți venite să discute despre femei ucise cum și cît își doresc ele să facă ei sex.
E posibil că acesta să fie progresul și n-am înțeles eu nimic.
Femeia terorizată de bărbatul care a amenințat-o nu are nevoie de un polițist mai eficient, de un procuror mai rapid și de un ordin de protecție care chiar să însemne ceva. Are nevoie să știe că, la Cluj, în marele oraș universitar, nimeni n-a pus încă un contor la sex.
Și, mai ales, că atunci când cade una… cade toate.
Recomandările noastre
