Evenimentul Zilei > International > Europa, în fața abisului războiului: „Așa pot fi descifrate trucurile jocului lui Putin”
Europa, în fața abisului războiului: „Așa pot fi descifrate trucurile jocului lui Putin”

Europa, în fața abisului războiului: „Așa pot fi descifrate trucurile jocului lui Putin”

Din perspectiva Kremlinului, săptămâna întâlnirilor diplomatice în diferite formate — deși în esență bilaterale între SUA și Rusia — nu a oferit un răspuns satisfăcător la ultimatumul pe care l-a făcut public pe 17 decembrie.

Situația din Europa nu arată bine. În apariția sa în fața presei vineri, 14 ianuarie, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a indicat că răbdarea Rusiei „s-a epuizat”. Din perspectiva Kremlinului, săptămâna întâlnirilor diplomatice în diferite formate — deși esențial bilaterale între SUA și Rusia — nu a oferit un răspuns satisfăcător la ultimatumul pe care l-a făcut public pe 17 decembrie, în care a stabilit „liniile roșii” de securitate pentru NATO, inclusiv oprirea extinderii spre est. Patru zile mai târziu, președintele rus Vladimir Putin a avertizat că, dacă cererile sale nu vor fi îndeplinite, Rusia va lua „măsuri de represalii tehnico-militare corespunzătoare”.

Ucraina este cel mai probabil teatru de confruntare militară și una dintre temele centrale în disputa diplomatică a Moscovei cu SUA și cu ceilalți douăzeci și nouă de membri ai Alianței Atlantice, precum și cu Suedia și Finlanda. Dar, trebuie reținut, nici consecințele crizei, nici tensiunile nu se vor limita la teritoriul ucrainean. Atât diplomația rusă, cât și ecosistemul de analiză care înconjoară Kremlinul dau semnale destul de explicite ale dorinței lor de a escalada suficient pentru a supune voința comunității euro-atlantice.

Câteva exemple de analiști ruși de top cu acces bun: Dmitri Suslov, expert al Clubului Valdai, într-un articol publicat de cotidianul Kommersant, propune ca Rusia să-și însoțească provocarea cu „pași practici care să mărească calitativ pentru SUA și NATO prețul refuzului lor de a respecta bine definitele linii roșii trasate de ruși [… ] Primul pas este creșterea tensiunii militare […] este necesar să îi facem să priceapă că menținerea politicii „porților deschise” […] le va slăbi semnificativ securitatea, până la amenințarea cu un război ”. Maxim A. Suchkov, director interimar al Institutului de Studii Internaționale al MGIMO (care colaborează cu Ministerul rus al Apărării), este mai puțin explicit, dar avertizează că marile costuri economice pe care le va presupune o eventuală intervenție militară rusă se vor traduce și „într-o realitate incomodă de securitate pentru alții”.

În Europa predomină incertitudinea cu privire la ceea ce va face Rusia, dar există o oarecare toleranță față de perspectiva unei crize periferice circumscrise estului și poate sudului Ucrainei, pe care Bruxelles-ul va putea să o contemple de pe margine și să-și moduleze răspunsul doar prin sancțiuni. Acesta nu pare deloc cel mai probabil scenariu. Rusia cunoaște acest răspuns dinainte și probabil că a planificat deja cum să-l contracareze sau să-l împiedice prin exploatarea diviziunilor dintre și din interiorul statelor membre cu privire la problema rusă. Dau un exemplu de asimetrie a percepțiilor: astfel, în timp ce la Bruxelles este luat drept o evidență faptul că gazoductul Nord Stream 2 (NS2) nu va fi aprobat dacă Rusia atacă Ucraina – și se presupune că acesta este unul dintre așii din mâna Europei -, din perspectiva Moscovei impresia este că un atac asupra Ucrainei, inclusiv un sabotaj sau o întrerupere a aprovizionării, va face mult mai probabil ca Nord Stream 2 să primească undă verde de la Berlin.

Cei de la Bruxelles ar face bine, deci, să evalueze tot felul de scenarii de escaladare, de la acțiuni asimetrice, hibride și sub acoperire, până la riscuri convenționale și chiar la o intimidare nucleară.

Dacă Rusia decide să avanseze în confruntare, pe măsură ce evenimentele se desfășoară și tensiunile cresc, se poate anticipa că diplomația și mașinăria mediatică rusești își vor spori exponențial activitatea cu intenția de a deruta și umbri răspunsul și dezbaterea occidentală. Prin urmare, va fi important să nu pierdem din vedere aspectele fundamentale ale crizei. Ceea ce Rusia cere, sub amenințarea unei agresiuni militare, este o reconfigurare a arhitecturii europene de securitate, care să recunoască în mod explicit dreptul său inalienabil la o zonă de control exclusiv asupra unui număr de țări.

Cu alte cuvinte, nodul gordian al discuției – și tocmai din cauza asta cerințele ruse sunt inacceptabile și de neasumat pentru SUA și pentru Europa – este recunoașterea sau nu a suveranității și independenței depline a Ucrainei și a altor țări care, conform celor cerute de Moscova, trebuie să-și accepte statutul de simpli pioni sau vasali.

Câte țări ar fi și ce grad de suveranitate ar păstra ele sunt teme deschise interpretării. În interviul său din 27 decembrie cu unul dintre propagandiștii de televiziune din Rusia, Vladimir Soloviov, ministrul Lavrov a făcut aluzie la NATO „ca fiind un proiect pur geopolitic destinat preluării controlului asupra teritoriilor care păreau fără stăpân [территории которая казалась «бесхозной»] după prăbușirea Pactului de la Varșovia și a Uniunii Sovietice”. Adjunctul său în minister, Serghei Riabkov, a insistat pe aceeași linie, într-una dintre numeroasele sale declarații din timpul întâlnirii bilaterale cu omologul său american, Wendy Sherman, la Geneva, pe 9 ianuarie. „Este timpul”, a spus el, „ca Alianța să se întoarcă la granițele din 1997”. Adică la momentul semnării Actului fondator NATO-Rusia.

Această cerere ar putea duce la rezultate concrete diferite – deși Alianța și-a respectat întotdeauna principiile și prevederile -, dar este un indiciu clar și explicit că problema nu privește numai Ucraina și că securitatea Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, Croației, Muntenegrului, României și Bulgariei ar putea fi, de asemenea, pe agenda Kremlinului.
Rusia nu se confruntă cu nicio amenințare militară reală și continuă să se bucure de descurajarea generată de cel mai mare arsenal nuclear din lume. Faptul că Rusia refuză să negocieze măsuri de transparență și de control al armelor și limitează totul la cererea de a nu exista cooperare cu nicio țară ex-sovietică este un bun indiciu privind adevăratele preocupări ale Moscovei. Nu există niciun membru al Alianței care să susțină utilizarea forței împotriva Rusiei.

Nu există nici actori politici parlamentari sau extraparlamentari, între membrii Alianței, care să parieze pe această cale. Nici între comunitățile de analiză sau între comentatorii din presă. NATO este un club care oferă o garanție puternică de securitate – umbrela nord-americană – și o clauză de apărare colectivă, dar nu în cheie ofensivă. Prin urmare, în fața agresivității Rusiei, dezbaterea din Suedia și Finlanda privind o posibilă integrare în NATO a fost puternic reactivată. Pe de altă parte, dimpotrivă, sunt frecvente – practic zilnice – izbucnirile de ton retoric și insinuările mai mult sau mai puțin explicite sau chiar inflamatorii venite din partea diferiților actori politici. Prin urmare, aceasta este o criză – și poate un război – aleasă de Rusia cu scopul de a schimba status quo-ul în mod unilateral și prin forță. Există o singură țară în Europa dispusă să declanșeze un război împotriva unuia sau a mai multor vecini, pentru a redefini echilibrul de forțe pe continent.

Niciuna dintre problemele pe care diplomația rusă le-a pus pe masă (extinderea NATO, rachete cu rază medie de acțiune în Europa) nu a fost pe vreo agendă, așa că ne întrebăm despre momentul ales pentru lansarea acestei provocări. Războiul din Donbas este în mod fundamental despre controlul strategic al Ucrainei, dar și, după cum vedem, despre echilibrul de putere și arhitectura europeană de securitate. Și aici se ivește o împrejurare, poate nu paradoxală, dar semnificativă, care ar trebui să motiveze o oarecare reflecție. Rusia mizează acum pe criză, pentru că percepe o fereastră clară de oportunitate cu Occidentul, dar, în același timp, pentru că, pentru prima dată, consideră că timpul se scurge împotriva ei în Ucraina.

Presiunea timpului

În ochii Kremlinului, situația din Ucraina nu avansează acum într-un mod favorabil intereselor sale. În primăvara anului 2014, odată cu anexarea Crimeii și, mai ales, cu intervenția militară sub acoperire în est, Rusia a interpretat că a reușit să „oprească” timpul sau o dezvoltare nefavorabilă. Moscova citește evoluțiile ucrainene doar în cheia rivalității cu Europa și cu SUA și, în consecință, criza Maidanului a însemnat „pierderea” Ucrainei. Pentru Kremlin, populației oricărui regim prietenos cu interesele sale geopolitice, și în special celor din spațiul post-sovietic, îi lipsește total o voință proprie. Adică, dacă o stare precară socio-economică se traduce prin proteste, asta înseamnă invariabil că are loc o revoluție colorată instigată de serviciile de informații angloamericane.

Criza recentă din Kazahstan, deși totul indică faptul că va juca în favoarea intereselor strategice rusești, este doar cel mai recent exemplu al acestei puternice tendințe de confirmare și, în plus, indică două aspecte care ar putea fi foarte periculoase pentru securitatea Europei. Primul este posibilitatea ca serviciile de informații și comunitatea strategică rusă să fie deja incapabile de a face distincția dintre propaganda sa conspirativă și realitatea faptelor. Al doilea aspect arată că, fiind principalul – uneori singurul – furnizor al informațiilor pe care le primește președintele Putin, acest lucru îi întărește și mai mult mentalitatea privind cetatea asediată. Toate acestea nu vor face decât să complice contextul european de securitate și acțiunea Uniunii Europene, în special, care are serioase dificultăți în a înțelege că percepțiile și procesul de gândire de la Moscova nu au nimic de-a face cu cele de la Bruxelles.

Revenind la Ucraina, de la începutul lunii noiembrie, Rusia a început să dea semne ale dorinței sale de a-și „redefini” liniile roșii în Ucraina. Astfel, de la o opoziție generică față de integrarea Ucrainei în NATO sau în UE, a trecut la o cerere explicită de a nu exista nicio relație sau cooperare cu Kievul, într-un fel de finlandizare a țării. De aici s-ar putea interpreta că Kremlinul a perceput faptul că timpul începe să se scurgă împotriva sa. Cu alte cuvinte, prin inserarea artificială a unui conflict armat în Donbas, reușise să blocheze orice aspirație ucraineană externă, dar evoluția evenimentelor sub președinția lui Volodimir Zelenski – în special în ultimele luni – se derulează acum împotriva sa și ar avea, probabil, un curs ireversibil pe termen mediu.

Mai multe aspecte influențează această percepție, printre altele, hotărârea lui Zelenski de a demonta arhitectura încă existentă de influență a Kremlinului în Ucraina, prin figura lui Víktor Medvedchúk, Putin fiind nașul fiicei acestuia, Darya. S-a menționat și cooperarea sa militară în creștere cu Turcia – care include vânzarea de drone Bayraktar TB2, care au fost decisive în războiul din Nagorno-Karabakh, din septembrie-noiembrie 2020-; sau cu Regatul Unit și cu Polonia. Rusia ar dori, așadar, să schimbe evoluția evenimentelor din teatrul ucrainean, pe care le-a interpretat în cheia apropierii de NATO, de facto.

Pe de altă parte, și concomitent, Rusia percepe o Americă slăbită de fractura sa internă și din ce în ce mai dezinteresată de afacerile europene și eurasiatice. Relevanța zonei Indo-Pacific pentru SUA este de înțeles și rezonabilă, dar insistența publică asupra acesteia, însoțită de pași decisivi precum retragerea din Afganistan – ceea ce are sens strategic, dincolo de operațiunea de evacuare dezastruoasă – stimulează acțiunea Kremlinului și, posibil, a altor adversari din Orientul Mijlociu. Adică, dacă cineva își exprimă „dezinteresul” în creștere față de Europa, Eurasia și Orientul Mijlociu, asta încurajează Rusia (și pe alții) să-și mărească miza.

După cum au repetat mulți comentatori ruși în aceste săptămâni: Rusia este dispusă să intre în război cu Ucraina, dar SUA și restul aliaților europeni nu sunt. În acest fel, lipsa unei centuri diplomatice obligă la o rectificare constantă – turneul european al lui Wendy Sherman asta înseamnă și, în plus, poate duce și la evoluții nefavorabile în Indo-Pacific. Cu alte cuvinte, dacă ceea ce se întâmplă aici afectează serios credibilitatea SUA, asta poate încuraja, de exemplu, China să testeze determinarea Washingtonului în Taiwan.

Unor State Unite oarecum dezorientate și fracturate, li se adaugă o Germanie concentrată pe plan intern, cu un guvern care prezintă fisuri clare în această chestiune, iar Kremlinul pare să aibă încredere în capacitatea acestuia de a influența prin rețeaua sa bine unsă de colegi din SPD, CDU și alte partide și foruri germane; și o Franță în mijlocul procesului electoral și având încă resentimente față de problema AUKUS. Doar Marea Britanie – deși cu un guvern cufundat în diverse crize interne -, sau Suedia și Finlanda – doar în apărarea teritoriilor lor naționale – ar putea reprezenta o oarecare provocare pentru Rusia. Aceasta este fereastra de oportunitate pe care Kremlinul o identifică și de care este clar dispus să profite.

De asemenea, Rusia a profitat de ultimatumul său pentru a ignora UE. Moscova pariază de luni de zile să nu recunoască Bruxelles-ul ca interlocutor politic, și să mențină relații doar cu unele state membre, în special cu Germania. Deși, refuzul reactivării Formatului Normandia – care include și Ucraina și Franța – este și un mesaj foarte clar pentru noul cancelar german. Ignorarea UE, jocul cu diviziunile europene și forțarea unei negocieri bilaterale cu SUA pot contribui, de asemenea, la erodarea legăturii transatlantice. Printre multele sale trucuri retorice, Moscova maschează această poziție cu o presupusă simpatie pentru așa-numita „autonomie strategică europeană”. Ne dorim o Europă autonomă – afirmă de obicei diplomația rusă -, dar acum nu este și, prin urmare, nu are rost să discutăm aceste probleme cu ei, dacă decizia va fi luată, în final, de Washington. Capcana este atât de evidentă, încât este surprinzător că atât de mulți europeni cad, cu naivitate, în ea.

Odată cu participarea NATO la negocierile recente, SUA au împiedicat Rusia să joace cartea divizării și în cadrul Alianței. Rusia, de altfel, miza și pe nerecunoașterea NATO. În acest sens, s-au putut interpreta, de exemplu, declarațiile derogatorii făcute de ministrul Lavrov, referindu-se la secretarul general Jens Stoltenberg, ca „manager” al secretariatului organizației. Stoltenberg a dat un alt exemplu al capacității sale de a țese complicități între aliați și de a conduce în circumstanțe clar adverse pentru Alianță. În orice caz, având în vedere hotărârea Rusiei de a-și folosi fără complexe brațul militar pentru a-și atinge obiectivele strategice în Europa, europenii ar face bine să înțeleagă că adevărata dezbatere nu este între apărarea UE sau apărarea NATO, ci între a avea o apărare și a nu o avea, și nu există o alternativă credibilă la umbrela militară a Alianței Atlantice. Dacă acest lucru nu este înțeles, în fața unei Rusii din ce în ce mai agresive și revizioniste, riscurile vor fi mai mari și abisul războiului va plana asupra Europei cu o forță tot mai mare.

Traducere: Rador