„Sultanul” de la Ankara nu a învățat nimic din protestele din vara anului trecut care i-au șubrezit imaginea publică cum niciun alt eveniment nu a reușit din 2002, când a venit la putere. Și atunci, ca și acum, după părerea sa, sursa problemelor se află undeva în afara Turciei, mașinațiunea unor forțe ostile care doresc destabilizarea țării. Cartea naționalistă nu îl mai ajută însă pe atot-puternicul Erdogan. Discursul abrupt și lipsa de compromis a lui Erdogan riscă să năruiască imaginea Turciei de țară a coabitării ideale dintre Islam și democrație.
Recentul scandal de corupție a răscolit iar regimul islamo-conservator de la Ankara. Erdogan a aruncat imediat vina, din nou, pe intrigi țesute în afara țării, arătând cu degetul spre imamul moderat Gulen, fost aliat în lupta pentru subordonarea armatei, devenit peste noapte rivalul numărul unu al premierului turc. Imaginile prezentate însă de televiziuni, cu milioane de dolari bani lichizi ascunși în cutii de pantofi în casa unuia din cei 50 de apropiați ai lui Erdogan reținuți de poliție au vorbit mult mai grăitor decât reacția instinctuală a premierului.
În replică, Erdogan a dispus demiterea a sute de polițiști și a pus presiune pe procurori. Încearcă acum să reformeze sistemul judiciar, un demers denunțat de opoziția turcă drept o tentativă fățișă de deturnare a anchetei care îi vizează anturajul. Prin aceste măsuri dure, premierul turc a lăsat impresia că are ceva de ascuns și, tocmai din acest motiv, a pornit vânătoarea împotriva anchetatorilor.
Argumentul său este că poliția și justiția sunt controlate de Gulen, dar în lumea civilizată argumentul acesta nu ține. Justiția, cel puțin într-un stat care tinde să adere la UE, trebuie să își urmeze cursul și nu blocată sub pretextul anihilării unei influențe externe, de altfel greu de susținut, chiar dacă Erdogan este mai interesat acum de lumea musulmană decât de o Europă complet dezinteresată de Turcia.
Dar înainte de a privi peste graniță, Erdogan are în față un proiect mult prea îndrăzneț acum pentru apele în care se scaldă. Ambițiile sale de a ajunge președinte și de a conduce țara cu atribuții mult mai sporite vor trebui să treacă prin testul alegerilor muncipale din martie unde se va vedea ce a mai rămas din baza sa electorală după cele două șocuri suferite în doar jumătate de an.
În orice caz, mulți spun că cea mai adâncă rană lăsată de Erdogan în societatea turcă este faptul că i-a dezamăgit crunt pe cei care, sperând la instaurarea unui regim cu adevărat democratic, l-au susținut pe Erdogan în lupta împotriva influenței armatei. Premierul a promis atunci un regim politic stabil, ferit de intervențiile discreționare ale generalilor, pe spatele căruia să ridice o democrație autentică.
Societatea turcă s-a schimbat profund în ultimul deceniu de când el a preluat frâiele țării. Multe din schimbări, creștere economică la adăpostul unei stabilități politice greu de atins până în 2002, se datorează premierului Erdogan, trebuie s-o recunoaștem. Prosperitatea și deschiderea spre Occident a adus însă și o nouă mentalitate, noi speranțe și viziuni pe care le-a ignorat. Hoardele de tineri care au luat cu asalt centrul Istanbulului în iunie 2013 au fost un prim avertisment că o bună parte a societății nu îi mai tolerează stilul autoritar de conducere. Erdogan a ajuns să țină predici despre planificare familială, carduri bancare, consum de alcool și care pâine e mai bună pentru sănătatea turcilor. Premierul, care acum tună și fulgeră la cele mai mărunte critici, trebuie să înțeleagă că Turcia s-a schimbat, dar el nu.
Recomandările noastre
