Invitatii EVZ
Dosarele desecretizate ale istoriei. 60 de ani de la greva marinarilor din Marea Britanie. Generalul Mihai Caraman, asul din mâneca lui Nicolae Ceaușescu
Mihai Caraman la Paris Sursa foto: arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
În Marea Britanie, la finele lunii martie 1966, la nici un an și jumătate de la alegerile generale din 1964, câștigate la limită de laburiști (după 13 ani de guvernare conservatoare!), premierul în funcție – Harold Wilson a declanșat alegeri anticipate (snap election), încheiate cu victoria zdrobitoare a partidului aflat deja la butoanele puterii.
Cu o majoritate confortabilă în Parlament, prim-ministrul Harold Wilson și-a stabilit ca obiective majore reducerea ratei anuale a inflației la 3,5% și întărirea lirei sterline, pachetul de măsuri guvernamentale incluzând, printre altele, limitarea creșterilor salariale și sporirea productivității muncii.
Ca urmare, foarte curând, ”luna de miere” dintre guvernul laburist și organizațiile sindicale devenise deja o amintire.
Greva națională din 1966: Marea Britanie sub asediu
Și asta pentru că, în dimineața zilei de 16 mai 1966, la inițiativa Sindicatului Național al Marinarilor (NUS cu, peste 65.000 de marinari și lucrători portuari) a fost declanșată greva generală, protestatarii solicitând mărirea salariilor, reducerea săptămânii de lucru de la 56 la 40 de ore, renunțarea la ideea micșorării duratei concediului de odihnă, îmbunătățirea condițiilor de muncă ș.a.
A fost prima grevă națională după anul 1911, care a durat 47 de zile, a implicat peste 26.000 de marinari, docheri, funcționari portuari și aproape 1000 de nave din întreaga lume, perturbând grav transportul maritim, în special în Londra, Liverpool și Southampton.
Lira sterlină a fost supusă unei presiuni extraordinare, fiind susținută prin vânzarea masivă de dolari din rezervele visteriei Regatului.
Starea de urgență și dilema intervenției militare
Confruntat cu o asemenea situație, cu consecințe majore în plan economic și social, la 23 mai 1966, guvernul laburist a declarat Starea de Urgență, prima de la greva din transporturile feroviare (28 mai 1955), prin care structurile militare erau abilitate să intervină pentru deblocarea navelor și implicarea în diverse activități portuare legate de încărcarea/descărcarea mărfurilor.
Cu toate acestea, premierul Harold Wilson nu a apelat nici la Armată și nici la Marina Regală, pentru a menaja iritarea sindicatelor și a evita noi interpelări ale opoziției conservatoare în Camera Comunelor.
O stafie bântuie Marea Britanie: comunismul
Pentru gestionarea crizei, pe lângă Cabinetul premierului britanic a fost constituită o celulă de criză, menită să analizeze evoluția acesteia și să ofere analize sau informații punctuale prim-ministrului Harold Wilson, pentru a-l ajuta în adoptarea celor mai potrivite decizii, care să contribuie la deblocarea situației și revenirea la normalitate în Regat.
Rolul MI-5: Monitorizarea infiltrărilor ideologice
Structura organizațională creată la acea vreme era coordonată de Sir Burke Trend – Secretarul Cabinetului premierului și colonelul Richard (Dick) Thistlethwaite, fost reprezentant al Serviciului de Securitate (MI-5) acreditat la Washington, pe lângă FBI, la acea vreme Șef al Direcției F-4 (anarhiști și troțkiști) din Divizia F, care acoperea informativ probleme interne legate de Partidul Comunist din Marea Britanie (CPGB) și implicarea membrilor săi în industrie, activitatea sindicatelor, a unor contractori guvernamentali ș.a.
Folosirea Serviciului de Securitate (și a Scotland Yard) in monitorizarea acțiunilor declanșate de Sindicatul Național al Marinarilor ne îndeamnă să credem că guvernul laburist dorea să evite cu orice preț nu atât prelungirea grevei, cât ”capturarea” mișcărilor de protest de către comuniști. Exista temerea că ”impotența politică a CPGB va determina liderii comuniști să se implice mult mai agresiv în activitatea sindicatelor din industrie”, context în care premierul Harold Wilson ”părea mai preocupat de capacitatea de acțiune a Partidului decât de intențiile acestuia”.
Este, de altfel, concluzia care se desprinde din analizarea unor documente declasificate din arhivele Serviciului de Securitate, referitoare la informațiile pe care MI-5 le-a trimis structurilor guvernamentale britanice în legătură cu ”planurile Partidului Comunist din Marea Britanie de susținere a grevelor industriale”.
Principalii instigatori: Bert Ramelson și „locotenenții” săi
Într-o asemenea logică, dintr-un prim raport semnat de către Sir Martin Furnival Jones, Directorul General al MI-5, premierul Harold Wilson ”făcea cunoștință” cu principalii instigatori la declanșarea și prelungirea grevei, proveniți din rândurile CPGB, ”capul răutăților” fiind un anume Bert Ramelson (fost Baruch Rachmilievitch). Era născut în Ucraina, emigrat în Canada și stabilit în Anglia, de profesie avocat, comunist cu state vechi, ales nu de mult Organizator-șef industrial.
Acesta era secondat de doi ”locotenenți”: Gordon Norris (docher, membru al Partidului Comunist și președinte al Comitetului de Negociere al NUS), respectiv William Jones, membru în Comitetul Executiv al Sindicatului Lucrătorilor din Transporturi.
Primele semnale venite la reședința din 10 Downing street referitoare la planurile CPGB și la penetrarea membrilor acestuia în sindicatele muncitorești l-au îngrijorat pe premierul laburist, care a cerut Serviciului de Securitate o evaluare a forței reale a comuniștilor, precum și raportări zilnice despre preocupările acestora și situația operativă din principalele porturi britanice.
Documente secrete grevă. sursa: arhiva
Raportul de Etapă: Obiectivele reale ale CPGB
Informațiile punctuale ale Serviciului de Securitate (toate cu apostila ”Top Secret” și prezentate zilnic, cel târziu la ora prânzului), care au continuat pe tot timpul grevei, au fost sintetizate de conducerea MI-5 într-un ”Raport de etapă” prezentat prim-ministrului cu puțin timp înainte de o intervenție acestuia în Camera Comunelor. În respectivul document, experții diviziei de specialitate a contraspionajului britanic (”F-Branch”) insistau asupra următoarelor idei de forță:
Partidul Comuniștilor din Marea Britanie a considerat disputa guvern-sindicate ca pe o oportunitate de a avertiza executivul laburist cu privire la ”consecințele nefaste ale măsurilor financiare de austeritate”, iar aceasta a rămas motivația principală a sprijinului acordat liderilor NUS pe tot parcursul protestelor, rezolvarea problemelor solicitate de organizatorii grevei fiind doar de fațadă.
Tactica infiltrării: O minoritate influentă
CPGB a fost întotdeauna slab reprezentat în Sindicatului Național al Marinarilor, dintre cei 48 de membri ai Comitetului Executiv al NUS doar 2 puteau fi considerați simpatizanți comuniști. Cu toate acestea, partidul a reușit să cucerească un număr surprinzător de poziții influente în structurile de organizare a protestelor, apreciate de comuniști ”încă o oportunitate pentru blocarea intențiilor Guvernului laburist de a-și asuma o noua politică salarială”.
Încă de la început, CPGB a decis că ar trebui să mobilizeze influența de care dispunea pentru a determina liderii oficiali ai sindicatelor să se opună oricăror intenții de încetare a grevei. Însă, o asemenea decizie s-a dovedit a fi incomodă pentru partid, deoarece comuniștii nu aveau niciun reprezentant în Comitetul Național pentru Dispute.
Ca urmare, s-a decis ”să se facă un efort major pentru a determina oprirea oricăror activități în docuri, cu sau fără sprijinul oficial al sindicatelor. Secretarii districtuali ai partidului din porturile implicate au fost instruiți să meargă pe această linie și să stea de vorbă cu fiecare lucrător nemulțumit.”
Propagandă și orgolii în rândul liderilor comuniști
Declararea Stării de Urgență a creat o anumită confuzie la nivelul conducerii CPGB în legătură cu modalitățile practice de implicare a structurilor de forță în depășirea blocajelor din docuri. Dovada unei asemenea îngrijorări o regăsim în mesajele ”mobilizatoare” pe care fostul cotidian ”The Daily Worker”, abia rebotezat ”The Morning Star”, le difuza cu asiduitate: ”Niciun sindicalist cu respect de sine nu va colabora cu Armata și Marina”; ”Fiecare sindicalist trebuie să se mobilizeze cu dăruire în sprijinul marinarilor” ș.a. În același sens, CPGB a decis înființarea unui Comitet secret ad-hoc pentru a coordona activitățile partidului în sprijinul greviștilor.
Bert Ramelson, Organizatorul-șef industrial a încălcat ”linia roșie” în raporturile cu John Gollan, Secretarul General al CPGB, încercând să vorbească în numele acestuia și să-și asume decizii care nu erau avizate de conducerea partidului, ceea ce ”ar putea răni orgoliul liderului comunist și tempera elanul revoluționar al lui Ramelson”.
Contraatac devastator
Înarmat cu suficiente informații ”la zi” despre activitatea și intențiile comuniștilor, la una dintre audierile din Camera Comunelor (28 iunie 1966), prim-ministrul Harold Wilson a încercat să dea explicații opoziției conservatoare, care îi ceruse public să-și argumenteze afirmațiile anterioare, conform cărora ”conducerea NUS nu ar fi propriul ei stăpân”.
Dar, spre surprinderea multor parlamentari, la început, premierul nu a atacat (direct) în niciun fel comuniștii. Dimpotrivă, a ținut să precizeze că ”le-am subestima puterea dacă nu am recunoaște că, oricât de greșit am considera obiectivele sau metodele comuniștilor, în felul lor ei doresc o îmbunătățire a standardelor clasei muncitoare. Nu ar fi fost eficiente dacă nu ar fi așa. Mai este un lucru pe care vreau să-l clarific. Nimic din toate acestea nu este ilegal în vreun fel. Nu am nicio dovadă că, în urmărirea acestor scopuri, cel puțin în ceea ce privește greva marinarilor, ar fi comis vreun act individual de ilegalitate”.
Finalul intervenției
Spre finalul intervenției sale, premierul părea să-și fi adus aminte subit de ce venise în Camera Comunelor, iar audiența laburistă a început să-l aplaude.
”Comuniștii dispun de un aparat bine organizat, eficient și disciplinat, controlat de la sediul central al CPGB. Practic, în niciun sector industrial din Regat, nicio grevă majoră nu poate fi concepută fără implicarea nemijlocită a acestora. De câțiva ani, Partidul Comunist a avut ca obiectiv construirea unei poziții de forță nu doar în NUS, ci și în alte sindicate legate de docuri și transporturi [...]. Vinovații actualei crize trebuie căutați printre cei care încearcă din umbră să manipuleze Comitetul Executiv al Sindicatului Național al Marinarilor [...]. La multe dintre acțiunile greviștilor pot fi recunoscuți aceiași indivizi, care nu sunt membri ai NUS, dar nici ai altor sindicate. Scopul lor este să mențină temperatura ședințelor ridicată, pentru a inflama nemulțumirile legitime ale marinarilor, prin scandarea de sloganuri incitante la momentele potrivite”.
Capitalismul trebuia înlocuit de socialism
Declarațiile premierului și aluziile la implicarea Partidului Comunist în manipularea protestatarilor din porturile Regatului au provocat iritarea conducerii CPGB, al cărui Comitet Executiv s-a reunit într-o ședință extraordinară, pentru a analiza situația creată. La finalul acesteia, participanții au adoptat Declarația intitulată ”Prim-ministrul, comuniștii și sindicatele”.
Comuniștii apreciau că ”intervenția lui Harold Wilson în greva marinarilor a creat un precedent periculos, care nu poate decât să încurajeze pe cei care caută să îngrădească activitatea sindicatelor printr-o legislație represivă” și că premierul ”a denaturat intenționat caracterul grevei, descriind-o ca fiind îndreptată împotriva statului și a comunității, deși știa foarte bine că era o dispută cu proprietarii de nave, în care sindicatul milita pentru ridicarea nivelului de trai al membrilor săi la un standard comparabil cu cel al muncitorilor din alte țări.”
John Gollan, Secretarul General al CPGB, sugera că guvernul laburist a încercat să creeze disensiuni între organizatorii grevei și că autoritățile ar fi folosit unități speciale ale Poliției într-un conflict de muncă, ”lezând nepermis libertățile cetățeanului, ceea ce depășește cu mult gravitatea atacurilor la adresa comuniștilor”.
Partidul Comunist din Marea Britanie ”este mândru că, în timpul acestei greve istorice, a putut oferi ajutoare prețioase marinarilor, respectându-și astfel obligațiile față de clasa muncitoare [...]. Sistemul economic capitalist și politica Guvernului de a încerca să-și rezolve problemele în detrimentul oamenilor muncii diminuează procentul ocupării forței de muncă și încetinește creșterea economică. Partidul Comunist declară că, treptat, actualul sistem trebuie înlocuit de socialism, dacă se vrea asigurarea unui nivel ridicat de bunăstare tuturor cetățenilor”.
Apel inutil
Partidul Comunist îl acuza pe Harold Wilson că ”agită intenționat acest bau-bau mccarthyist pentru a abate atenția populației de la adevăratele probleme din economie”, solicitându-i premierului ”să înceteze calomnierea greviștilor și să renunțe la intențiile inumane legate de înghețarea salariilor și modificarea legislației sindicale”.
Rămasă fără vreun efect în angrenajul disputelor politice sau al raportului de forțe pe plan intern, Declarația CPGB nu a fost digerată nici măcar de conservatori, adversari tradiționali ai laburiștilor, în opinia cărora ”John Gollan și ciracii săi au dorit doar să-și arate mușchii, în perspectiva apropiatelor convorbiri de Moscova (16-19 iulie 1966) dintre premierii Alexei Kosîghin și Harold Wilson”.
Serviciul de Securitate avertizează
Apropierea încetării protestelor și speranța revenirii rapide la normalitate aducea, însă, noi griji pentru Serviciul de Securitate, deoarece Edward George Heath, liderul opoziției conservatoare din Camera Comunelor, insista pentru instituirea unei Comisii de anchetă care ”să investigheze activitățile Comitetului Executiv al Sindicatului Național al Marinarilor pentru prelungirea grevei și eventualele presiuni externe exercitate asupra acestuia".
Temerile conducerii MI-5 erau cu atât mai întemeiate cu cât chiar premierul nu excludea o asemenea posibilitate, deoarece la viitoarea Conferință a Partidului Laburist (Brighton, octombrie 1966) ”prim-ministrul va fi sub presiune și dorea să fie înarmat cu rezultatele unei anchete”.
Vânătoare de vrăjitoare
Era o chestiune foarte delicată, de importanță crucială pentru Serviciul de Securitate, care asigurase acoperirea informativă a activităților Partidului Comunist prin mijloace și metode specifice muncii de intelligence. În cadrul unei eventuale anchete, publice sau private, justiția anglo-saxonă impunea, de regulă, ca acuzatul să fie confruntat cu acuzatorii săi, ceea ce, din rațiuni pe care le vom detalia în următoarele paragrafe, s-ar fi putut transforma într-o catastrofă pentru imaginea MI-5.
Deși era conștient că declanșarea unei anchete putea releva identitatea unor surse al MI-5, sau chiar alimenta o ”vânătoare de vrăjitoare” de genul celei provocate în SUA de acțiunile anticomuniste ale senatorului republican Joseph McCarthy, premierul Harold Wilson și-ar fi dorit, totuși, lansarea unor investigații de genul celor pe care lordul Radcliffe le-a patronat în cazul spionului KGB John Vassall.
Reamintim cititorilor noștri că dezvăluirile Raportului Radcliffe au făcut deliciul presei insulare a vremii și au ridicat serioase semne de îngrijorare privind breșele din securitatea națională a Regatului, despre care revista noastră a scris pe larg în articolul ”Sex, scandal și spionaj. Capcana borcanului de miere, printre practicile KGB” (Evenimentul istoric, Nr.83, din ianuarie 2025).
Riscul compromiterii MI-5: Lecția australiană
Pentru a evita repetarea unei asemenea situații nedorite, la 29 iunie 1966, Sir Martin Furnival Jones, Directorul General al MI-5, i-a prezentat prim-ministrului laburist un raport ”Top Secret” referitor la ”Riscul pentru sursele Serviciului de Securitate în eventualitatea unei anchete privind conflictul de muncă al marinarilor”, prin care avertiza că, în pofida instrucțiunilor pe care premierul le va emite pentru protejarea surselor MI-5, era ”inevitabil să existe un proces de eroziune pe măsură ce martorii sunt audiați, iar faptele verificate”.
Pentru a fi mai convingător, patronul contraspionajului britanic invoca efectele nefaste ale anchetei justiției australiene asupra imaginii Organizației Australiene de Informații de Securitate -ASIO, după dezvăluirile fostului ofițer KGB Vladimir Petrov. Acesta, aflat sub acoperirea de diplomat la Ambasada URSS din Canberra, a cerut azil politic în Australia, în urma unei operațiuni orchestrate de ASIO. Însă, dezvăluirile din presa autohtonă au creat o schismă în Partidul Laburist și au facilitat menținerea la putere a liberalilor și după următoarele alegeri parlamentare.
Protejarea agenților: De la structurile centrale la marinarii „lascari”
În monitorizarea activităților Partidului Comunist, Serviciul de Securitate a folosit mijloace și metode specifice muncii de intelligence: informatori infiltrați în organizațiile districtuale, respectiv surse umane plus tehnică operativă pentru Sediul central din Londra. Riscul unei anchete plana, în primul rând, asupra surselor valoroase ale MI-5 implantate ”în timp și cu riscuri enorme” în anturajul conducerii CPGB.
Document MI5. sursa: arhiva
Raportul ”Top Secret” al Directorului General al MI-5 îi reamintea premierului că ”poate fi nevoie de mulți ani de muncă răbdătoare pentru a promova un agent de la cel mai jos nivel, până în structurile centrale ale partidului[...]. În acest proces, agenții erau din ce în ce mai expuși, iar perspectiva unei anchete le-ar putea afecta serios moralul [...]. Evident că nu ne putem permite să pierdem astfel de surse”.
Dar, în activitatea contraspionajului, nici sursele aparent departe de miezul problemei nu trebuiau neglijate, riscul deconspirării fiind la fel de periculos. Era cazul surselor recrutate din rândul marinarilor proveniți din Asia de Sud și alte zone ale Oceanului Indian, așa-numiții ”lascari”, angajați pe navele comerciale britanice. Acești marinari erau puntea de legătură între centrele comuniste din Europa (Hamburg, Anvers, Marsilia) și mișcările radicale din colonii, în special India, un fel de ”sistem nervos” prin care ideologia comunistă se răspândea fără a trece prin canalele diplomatice sau poștale monitorizate de MI-5. Deci, aprecia Sir Martin Furnival Jones, eventuala deconspirare a surselor din rândul echipajelor asiatice ducea la pierderea singurei surse de informații despre cum comunică anarhiștii britanici cu cei din restul imperiului.
Vulnerabilitatea tehnică: Interceptări și măsuri de protecție
În ceea ce privește folosirea mijloacelor tehnice, considerate esențiale în anumite momente operative, conducerea Serviciului de Securitate prezenta următoarea situație: ”Partidul Comunist trebuie să funcționeze și, prin urmare, folosește telefoane, secretari și tot aparatul unui partid politic. Pe de altă parte, liderii CPGB sunt pe deplin conștienți de vulnerabilitatea propriilor dispozitive tehnice și au un departament de securitate destul de eficient [...]. Credem că am reușit interceptări telefonice și ambientale în condiții de siguranță, însă, trebuie să recunosc că, în acest moment cel puțin, nu există niciun dispozitiv care să nu poată fi descoperit și neutralizat”.
Sir Martin Furnival Jones avertiza că Partidul Comunist își va spori măsurile de protecție și că, dacă în urma unei anchete s-ar afla amplitudinea și nivelul penetrărilor realizate de ofițerii Serviciului de Securitate, probabil că ”ar fi un dezastru”. Concluzia era una singură: ”Din toate motivele prezentate, care pot fi detaliate, cred totuși că ar trebui să încercăm să oprim orice anchetă. Greva s-a încheiat, iar Dumneavoastră, ca prim-ministru, puteți să declarați pur și simplu că faptele vorbesc de la sine și, deci, nu este necesară nicio anchetă”.
NICOLAE CEAUȘESCU, SALVAT DE REȚEAUA GENERALULUI MIHAI CARAMAN
Știrile referitoare la greva marinarilor din Marea Britanie și, în general, la toate evenimentele conexe acelui moment tensionat, au fost diseminate în România în mod diferit, în funcție de natura sursei de informare (oficială, sau provenită de la structurile de intelligence) și de beneficiarul final al acestora (marea masă a populației sau conducerea superioară de partid și de stat).
Propagandă și protocol: „Scînteia” și corespondenții de la Londra
Evenimentele din mai-iunie 1966 din Regat au fost reflectate pe larg în paginile ziarului ”Scînteia” – Organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român -, dar și în ”Munca” (oficiosul sindicatelor din țara noastră), însă printr-o lentilă ideologico-propagandistică, care evidenția ”ascuțirea luptei de clasă din statele capitaliste și lupta dârză a marinarilor împotriva patronatului și a măsurilor restrictive ale guvernului laburist”. C
otidianul comunist punea accent pe hotărârea marinarilor de a-și apăra drepturile, folosind un limbaj militant și prezentând greva nu atât ca pe un conflict economic, cât ca pe ”o nouă dovadă a rezistenței proletariatului britanic împotriva exploatării omului de către om”.
Totodată, se insista asupra faptului că greviștii refuzau să cedeze în fața presiunilor exercitate de guvern și de armatori, în timp ce declararea Stării de urgență de către guvernul premierului Harold Wilson era etichetată ca ”o tentativă de reprimare a drepturilor sindicale, prin forța legii”.
Scânteia, vârf de lance
Vârful de lance al alimentării presei comuniste cu asemenea ”știri de la fața locului” (sic!) era corespondentul Agerpress la Londra, Liviu Rodescu, alintat de colegi cu apelativul ”Lordul” și recompensat la revenirea în țară cu un post călduț (șef de protocol) – prietenii știu de ce! - la principala Agenție de (dez)informare a României Socialiste. O funcție binemeritată pentru un jurnalist care confunda Ziua de Naștere a Reginei Elisabeta a II-a (21 aprilie 1926), cu manifestările tradiționale de Ziua Națională (”Trooping the Colour”) desfășurate, încă de pe vremea Regelui George al II-lea în luna iunie, pentru ca Familia Regală și participanții la parada militară să poată beneficia de vremea favorabilă.
Informări cam pe aceeași ”linie de partid” soseau și de la Misiunea diplomatică a României la Londra, în condițiile în care noul ambasador al țării noastre, Vasile Pungan, avea la vremea respectivă un ”target” ceva mai personal decât monitorizarea evoluției grevei aflată în plină desfășurare: găsirea fracului potrivit pentru primirea la Regina Elisabeta a II-a, cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare (Palatul Buckingham, miercuri, 1 iunie 1966).
Intelligence-ul românesc: „Viforul” și Rezidența de la Londra
Fără nicio îndoială, Nicolae Ceaușescu avea informații reale și în timp util despre declanșarea și derularea mișcărilor de protest, primite de la Direcția Generală de Informații Externe, condusă de Nicolae Doicaru.
Aflat în plină ascensiune și dornic să vină în întâmpinarea cerințelor tovarășului Secretar General, ”Viforul” (numele cu care Șeful DGIE semna corespondența operativă cu Rezidențele spionajului românesc din străinătate) a ordonat Șefilor de Stație din principalele capitale occidentale să raporteze, ”din surse credibile și de nivel”, informații și date confidențiale privind ”criza prin care trecea Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord”, ca urmare grevei marinarilor declanșată la jumătatea lunii mai a anului 1966.
În mod firesc, greul l-a dus Rezidența de la Londra, de la care se aștepta ”să fie tot timpul pe fază, pentru a nu fi surprinși de derularea evenimentelor”, însă situația operativă din spațiu (cu MI-5 și Scotland Yard în alertă maximă) și perioada ”acomodării” cu noul ambasador au temperat nejustificat elanul ofițerilor aflați sub acoperire convențională, aceștia acționând temător și preponderent în mediul diplomatic.
A lipsit, probabil, arma redutabilă a oricărui ofițer de intelligence care se respectă: o rețea informativă de calitate, cu acces în mediile autohtone de interes.
Impactul „Rețelei Caraman”: NATO sub supraveghere românească
Dar ”Viforul” și, în general, spionajul românesc avea ”un as în mânecă”, cu care să suplinească neșansa sau lipsa de inspirație (rețea!) a multor lucrători din DGIE aflați în misiuni externe temporare sau de lungă durată. Era șeful Rezidenței spionajului românesc din Franța, căpitanul Mihai Caraman, viitor general și primul Director al Serviciului de Informații Externe al României post-decembriste.
Articolul nu ne permite să abordăm în detaliu activitatea specifică a de acum faimoasei ”Rețele Caraman”, însă, în ceea ce privește acoperirea informativă a evenimentelor din mai-iunie 1966 din Marea Britanie, un lucru este cert, verificat și confirmat chiar de documente desecretizate ale contraspionajului britanic.
Analiza breșelor de securitate
Redutabilul agent Francis André Roussilhe (nume de cod ”Taras Bulba”), șef al Biroului de Documente Secrete din cadrul Serviciului de Traducători al NATO, i-a pus la dispoziția ”diplomatului” român de la Paris majoritatea comunicărilor ”Strict Secret” ale structurilor britanice de intelligence sosite la sediul din Port Dauphine al Alianței, cu referiri la greva marinarilor englezi.
În urma destrămării ”Rețelei Caraman”, provocată de trădarea locotenent-colonelului Ion Iacobescu, la nivelul comenzii militare a Alianței Nord Atlantice s-a procedat la o analiză atentă a breșelor de securitate, încercându-se o estimare cât mai realistă a naturii și valorii informațiilor sustrase de ”Taras Bulba”. Fiecare structură de intelligence din statele membre a fost sfătuită ”să privească retrospectiv în propria-i grădină și să semnaleze orice informații compromise”.
Document secret privind scurgerile de informații din cadrul NATO. sursa: arhiva
Într-un asemenea context, într-un ”Memo” din 27 ianuarie 1971, conducerea MI-5 făcea referiri la contribuția Serviciului de Securitate la un document ”Strict Secret” al NATO din septembrie 1966, legat de numirea lui Bert Ramelson ca Șef al Organizației Industriale Partidului Comunist din Marea Britanie și implicarea acestuia în greva marinarilor. În finalul Notei se preciza că respectivul document NATO este compromis, fiind adus la cunoștința spionajului românesc de către Francis Roussilhe!!!
Ce să mai înțeleagă de aici cititorul neavizat, sau tinerii noștri frumoși și liberi? Faimosul spion Mihai Caraman a lucrat împotriva NATO, sau a pericolului comunist? Răspunsul este unul singur și greu de combătut chiar și acum când primul Director al Serviciului de Informații Externe a plecat la ceruri: ”Patria ante omnia!”
Sindicatul marinarilor britanici, mai periculos decât submarinele germane
La 60 de ani de la evenimentele analizate, experți politico-militari occidentali formulează cel puțin trei concluzii convergente:
a). Greva a forțat guvernul laburist să accepte reducerea săptămânii de lucru și o ușoară creștere a salariilor marinarilor, fiind adesea considerată un punct de cotitură, care a marcat începerea declinului Marinei comerciale britanice tradiționale și creșterea ponderii echipajelor străine, mai ieftine;
b). Protestele marinarilor au blocat practic toate exporturile și importurile Marii Britanii, provocând, eufemistic vorbind, ceea ce submarinele germane nu reușiseră în cele două războaie mondiale - paralizarea Marinei Regale;
c). Serviciul de Securitate (MI-5) al Majestății Sale a jucat un rol decisiv în fundamentarea deciziilor politice luate la acea vreme de autoritățile de pe malurile Tamisei.
Concluzia lui Harold Wilson: Intelligence-ul ca instrument de supraviețuire politică
O ”concluzie a concluziilor” formulate de analiști o regăsim în memoriile fostului premier Harold Wilson (”The Labour Government 1964–1970: A Personal Record”), unde se sugerează că doar sprijinul structurilor de intelligence ar fi permis Cabinetului laburist să anticipeze orice mișcare a comuniștilor:
”...Majoritatea membrilor moderați ai Comitetului Executiv al Sindicatului Național al Marinarilor era practic terorizată de un mic grup profesionist de comuniști sau simpatizați ai acestora, care își stabileau tacticile cu ajutor extern și încercau să le impună pașii de urmat[...]. Din diverse surse, am început să obținem dovezi incontestabile despre ceea ce se întâmpla, până în punctul în care puteam prezice exact poziția pe care grupul o va adopta la următoarea întâlnire, precum și propunerile făcute simpatizanților comuniști din sindicate, pe al căror sprijin contau marinarii greviști”.
Recomandările noastre
