Doi frați buni: Bolojan și Petru Groza. Și un tată comun, demn de Fatherland: Karl Marx

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Dimineața îmi beau cafeaua cu cîteva ziare deschise pe telefon. Nu mai caut știri. Caut texte. Știrile îmbătrânesc până seara. Textele, dacă sunt bune, rămân. Astăzi au fost două.

Primul era editorialul excelent al lui Dan Andronic. Un text foarte bun, care pleca de la comparația dintre Ilie Bolojan și Petru Groza. O comparație pe care mulți o vor respinge instinctiv, alții o vor îmbrățișa la fel de instinctiv. Eu am încercat s-o citesc altfel. Nu ca pe o identitate între doi oameni despărțiți de aproape un secol, ci ca pe o reflecție despre felul în care istoria își schimbă decorurile, păstrând de cele mai multe ori, aceeași recuzită.

Petru Groza n-a venit la putere vorbind despre dictatură. A vorbit despre ordine, reconstrucție și necesitate istorică. Marile rupturi nu se anunță niciodată brutal. Ele vin întotdeauna în haine respectabile și cu argumente impecabile.

Al doilea text la Digi 24 (unde altundeva?) era despre un studiu al cercetătorilor de la Oxford. Ei observaseră că experiența religioasă activează anumite mecanisme cerebrale implicate în starea de bine. O constatare științifică, dar care ascundea formal binecunoscuta butadă marxistă, cea cu religia, care ar fi ”opiul popoarelor” Altfel spus, religia este un drog, Dumnezeu este doar biochimie, credința poate fi explicată prin câțiva neurotransmițători.

România, în alertă din cauza valului de căldură. Comandamentul Energetic, convocat de urgență

Cum va fi vremea la început de iulie. Prognoza ANM pe două săptămâni

Am închis telefonul șii m-am întrebat de ce cele două texte îmi lăsau aceeași senzație. Nu vorbeau despre același lucru. Și totuși vorbeau despre aceeași lume.

Thomas Mann spunea că a părăsit Germania fiindcă ajunsese să fie condusă de „cei mai puțin pregătiți dintre noi”. Nu cred că aceasta este singura tragedie care pândește o societate. Există una mai discretă. O societate poate ajunge să fie condusă și de cele mai seducătoare idei ale timpului ei, fără ca nimeni să le mai pună sub semnul întrebării.

Mă gândesc adesea la Orwell. El înțelesese că totalitarismul nu începe cu lagărul. Începe cu schimbarea limbajului. Cu mutarea sensurilor. Cu transformarea evidențelor în prejudecăți și a prejudecăților în adevăruri oficiale. La fel și astăzi.

Nu mai este nevoie să interzici religia. Este suficient să o explici complet. Dacă rugăciunea este doar un efect al neuronilor, iar speranța doar un mecanism evolutiv, transcendența devine inutilă. Nu este negată. Este pur și simplu dizolvată într-un limbaj tehnic. Nu mai este nevoie nici să vorbești despre omul nou, ca în secolul trecut. Expresia a devenit compromițătoare. Dar ideea pare să fi supraviețuit.

Omul trebuie recalibrat, reeducat, optimizat, făcut mai incluziv, mai eficient, mai adaptat. Vocabularul s-a schimbat. Ambiția a rămas. Când citesc asemenea texte, îmi revine în minte ”Gândirea captivă” a lui Czesław Miłosz. Nu pentru că am trăi aceeași istorie. Nu o trăim. Ci pentru că Miłosz descria un mecanism care nu îmbătrânește niciodată: fascinația intelectualilor pentru ideea că omul poate fi explicat și reorganizat până la capăt.

Aici se întâlnesc, fără să știe unul de altul, editorialul lui Dan Andronic și studiul de la Oxford. Primul vorbește despre tentația de a remodela societatea. Al doilea riscă să fie folosit pentru a remodela imaginea omului. În ambele cazuri, misterul devine incomod. Mă gândesc și la Soljenițîn. El spunea că linia care desparte binele de rău nu trece între clase sociale, între partide sau între state, ci prin inima fiecărui om. Este una dintre acele fraze care rezistă tuturor ideologiilor. Pentru că refuză să reducă omul la economie, la biologie sau la apartenență politică.

Aici începe și adevărata neliniște. Nu în comparația dintre doi politicieni. Nu în studiul despre religie, ci în faptul că, din direcții diferite, tot mai multe voci neomarxiste, par să spună același lucru: că omul poate fi explicat complet. Că libertatea, credința, conștiința și memoria sunt doar mecanisme mai complicate decât credeam.

Eu continui să bănuiesc că tocmai ceea ce nu poate fi explicat în întregime ne face oameni. Poate de aceea încă mai caut texte și nu știri. Textele bune nu-mi spun ce să cred. Îmi arată, uneori, chipul aproape invizibil al epocii în care trăiesc.