Greva regală (1945-1946). Ultima încercare a Regelui Mihai de a opri comunizarea României

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

O criză constituțională într-o țară ocupată. Greva regală a fost unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei României postbelice. Între august 1945 și ianuarie 1946, Regele Mihai I a refuzat să mai semneze actele guvernului condus de Petru Groza și să mai primească miniștrii în audiență.

Nu era o grevă în sensul obișnuit al cuvântului, ci o formă extremă de protest constituțional, într-un stat aflat sub ocupația Armatei Roșii și prins între promisiunile occidentale și realitatea dominației sovietice.

Greva regală, o poveste istorică

Pentru a înțelege gestul Regelui Mihai, trebuie pornit de la 6 martie 1945. Atunci, sub presiunea directă a Moscovei, Regele a fost constrâns să accepte formarea guvernului Petru Groza. Cabinetul se prezenta drept unul de largă concentrare democratică, dar în realitate era instrumentul prin care Partidul Comunist, încă minoritar în societate, își pregătea preluarea puterii.

Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, era figura convenabilă: nu era formal comunist, avea profil de politician burghez-radical și putea oferi aparența unei tranziții legale.

Moment exploziv în direct: Călin Georgescu vs Anca Alexandrescu. „E o amenințare?” „Nu, e un sfat!”

România fierbe la început de iulie. Cod roșu de caniculă pentru cea mai mare parte a țării

În spatele acestei aparențe se afla însă forța decisivă a Uniunii Sovietice. România era țară învinsă, semnatară a Convenției de Armistițiu, cu trupe sovietice pe teritoriul său și cu o Comisie Aliată de Control dominată de reprezentantul Moscovei. În aceste condiții, prerogativele constituționale ale Regelui deveniseră, practic, arme fără muniție.

Regele Mihai și Petru Groza. Manifestari legate de revenirea Transilvaniei de Nord-Est sub administratie romaneasca. Au participat Majestatea Sa, Regele Mihai, dr. Petru Groza, Presedintele Consiliului de Ministri (prim-ministru), Gheorghe Tatarescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri, ministrul Afacerilor Straine si Andrei Ianuarevici Visinski, presedinte al Comisiei Aliate de Control pentru Romania. Cluj 13 martie 1945

Greva regală, de la 6 martie la 21 august 1945

Instalarea guvernului Groza a fost rezultatul unei succesiuni rapide de presiuni. Generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru care încercase să reziste deschis expansiunii comuniste, a fost înlăturat după intervenția brutală a sovieticilor. Andrei Vîșinski, adjunctul comisarului sovietic pentru Afaceri Externe, a exercitat o presiune directă asupra Regelui Mihai. Mesajul era limpede: România urma să aibă guvernul acceptat de Stalin.

Așa a apărut Guvernul Groza. Acesta a început rapid să controleze administrația, poliția, presa și mecanismele politice locale. Opoziția democratică, reprezentată în principal de PNȚ și PNL, era marginalizată. Partidele istorice nu dispuneau de forță armată, iar Occidentul, deși protesta diplomatic, nu era dispus să intre într-o confruntare reală cu Stalin pentru România.

În vara anului 1945, la Potsdam, SUA și Marea Britanie au ridicat problema aplicării Declarației de la Yalta privind Europa eliberată. Teoretic, aceasta prevedea guverne reprezentative și alegeri libere în statele ieșite de sub dominația nazistă. Practic, în România, Bulgaria și alte state din Estul Europei, Armata Roșie stabilea deja limitele democrației.

Încurajat de semnalele venite dinspre Washington și Londra, Regele Mihai a decis să forțeze o clarificare. La 20 august 1945, i-a cerut lui Petru Groza să demisioneze. Premierul a refuzat. Era un gest fără precedent: un prim-ministru refuza solicitarea expresă a șefului statului într-o monarhie constituțională.

Din acel moment, conflictul latent devenea criză deschisă.

Regele Mihai, Regina Elena, Mareșalul Antonescu. sursa: presa vremii

Ce a fost, de fapt, greva regală

La 21 august 1945, Regele Mihai a intrat în ceea ce istoriografia avea să numească „greva regală”. Suveranul a refuzat să mai semneze decretele-legi și actele guvernului Groza. A refuzat, de asemenea, să-i mai primească pe miniștri în audiență. Era singura pârghie instituțională rămasă la dispoziția sa.

Gestul avea o semnificație juridică și politică. Din punct de vedere constituțional, Regele arăta că guvernul Groza nu mai beneficia de colaborarea Coroanei. Din punct de vedere politic, încerca să demonstreze Occidentului că România nu avea un guvern reprezentativ, ci unul impus prin presiune externă.

Guvernul Groza a continuat însă să funcționeze. A emis acte, a administrat țara și a avansat în procesul de comunizare, chiar fără semnătura Regelui. Aceasta era esența tragediei: forma constituțională mai exista, dar forța reală se mutase în altă parte. Nu Palatul Regal decidea, ci guvernul sprijinit de Moscova, aparatul de partid și prezența militară sovietică.

Regele Mihai nu putea dizolva efectiv guvernul, nu putea organiza alegeri libere și nu putea apela la armată împotriva unui cabinet susținut de trupele sovietice. Greva regală a fost, astfel, un act de rezistență politică într-un sistem în care puterea constituțională fusese golită de conținut.

Occidentul: încurajare fără garanții

Unul dintre aspectele cele mai importante ale grevei regale este rolul Occidentului. Regele Mihai a contat pe sprijinul SUA și al Marii Britanii. Diplomații americani au consemnat cererea Regelui de asistență pentru formarea unui guvern mai reprezentativ. Washingtonul și Londra refuzaseră, inițial, să recunoască guvernul Groza tocmai pentru că îl considerau nereprezentativ.

Dar sprijinul occidental a rămas diplomatic, nu strategic. Marile puteri occidentale nu erau dispuse să riște o confruntare cu Uniunea Sovietică într-o zonă pe care Stalin o considera deja parte a sferei sale de control. România era importantă, dar nu suficient de importantă pentru a schimba echilibrul de putere stabilit pe teren de Armata Roșie.

Această ambiguitate a fost fatală. Regele Mihai fusese încurajat să reziste, dar nu a primit instrumentele necesare pentru a câștiga. Opoziția românească vedea în Palat ultimul centru legitim de rezistență, însă fără sprijin extern concret, rezistența constituțională nu putea produce schimbarea guvernului.

8 noiembrie 1945: strada în sprijinul Regelui

Un moment esențial al grevei regale a fost manifestația din 8 noiembrie 1945, de ziua onomastică a Regelui Mihai. Mii de oameni au venit în fața Palatului Regal pentru a-și arăta sprijinul față de suveran și opoziția față de guvernul Groza. Demonstrația a avut o valoare simbolică uriașă: arăta că Regele nu era izolat în societate, chiar dacă era izolat instituțional.

Manifestația a degenerat în violențe. Au existat morți și răniți, iar intervenția forțelor controlate de guvern a transmis un mesaj dur: strada nu avea voie să transforme popularitatea Regelui într-o mișcare politică de masă. Pentru comuniști, 8 noiembrie a fost un avertisment. Monarhia continua să aibă legitimitate populară, iar această legitimitate trebuia neutralizată.

Evenimentul a confirmat și limitele grevei regale. Regele putea coagula simpatie publică, dar nu putea transforma această simpatie într-o schimbare de regim. Puterea efectivă aparținea celor care controlau aparatul coercitiv și aveau garanția sovietică.

Compromisul din ianuarie 1946

Criza s-a încheiat formal la începutul lui ianuarie 1946. Soluția găsită a fost un compromis diplomatic: guvernul Groza a acceptat includerea a doi reprezentanți ai partidelor istorice, unul din partea PNȚ și unul din partea PNL. În schimb, Statele Unite și Marea Britanie au recunoscut guvernul.

Pe hârtie, cabinetul devenea mai reprezentativ. În realitate, cei doi miniștri fără portofoliu nu aveau putere reală. Nu controlau administrația, nu controlau internele, nu controlau organizarea alegerilor și nu puteau opri mecanismele prin care comuniștii își consolidau dominația. Compromisul a salvat aparența pluralismului, nu democrația.

Pentru Regele Mihai, ieșirea din grevă a fost o înfrângere politică, dar nu o capitulare morală. El demonstrase că guvernul Groza nu era rezultatul unei evoluții democratice normale, ci al unui raport de forțe impus din exterior. A arătat, în limitele funcției sale, că monarhia nu consimțea la comunizarea țării.

Urmările

Greva regală nu a oprit comunizarea României. În noiembrie 1946, alegerile au fost masiv falsificate, iar Blocul Partidelor Democrate, controlat de comuniști, a fost declarat câștigător. În 1947, PNȚ a fost zdrobit prin înscenarea de la Tămădău, Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost arestați, iar opoziția democratică a fost lichidată.

Ultimul obstacol rămânea monarhia. La 30 decembrie 1947, Regele Mihai a fost silit să abdice. Republica Populară Română a fost proclamată în aceeași zi, într-un act politic care a închis definitiv perioada constituțională a României moderne.

Privită retrospectiv, greva regală apare ca ultimul mare gest instituțional de rezistență al statului român tradițional în fața ocupației sovietice și a comunismului intern. Nu a fost o revoltă, nu a fost o lovitură de stat, nu a fost o încercare militară. A fost o formă de refuz: refuzul Regelui de a acoperi cu semnătura sa o guvernare pe care o considera lipsită de legitimitate democratică.