Istoria secreta
Diversiunea din decembrie 1989. „Ținte pe ecran, panică în eter”. Războiul radio-electronic, mărturia generalului Nicolae Gligor
Ion Iliescu și Teodor Brateș în studioul TVR. sursa: arhiva istorica
Din cuprinsul articolului
În seara de 22 decembrie 1989, când Bucureștiul încă își căuta un centru de comandă, generalul de brigadă (r) Nicolae Gligor era la unitate. Conducea un regiment de rachete antiaeriene, parte a apărării anti-aeriene (AA). Era legat permanent de Brigada 1, singura aflată atunci integral în capacitate de luptă.
Mărturia sa, făcută în podcastul Evenimentul Istoric din data de 3 octombrie, reconstituie o atmosferă greu de închipuit. O atmosferă în care dezinformarea publică și un război radio-electronic bine regizat au împins țara pe marginea unui dezastru. S-au tras 58 de rachete antiaeriene (aveau peste 11 metri fiecare, spune el) pe tot teritoriul, în urma unor „ținte” care apăreau pe radare și dispăreau imediat după detonări. Dimineața, când s-a luminat, „țintele” nu mai erau. Nicolae Ceaușescu dispărea și el, diversiunea începuse...
Diversiunea a început la 17:15, odată cu întunericul
Gligor fixează momentul începerii diversiunii radio-electronice: 22 decembrie 1989, ora 17:15, „cum s-a lăsat întunericul”. În sistemul AA, vederea pe timp de noapte era practic radiolocația (radarul): ziua, complexele de urmărire aveau și vizor optic de televiziune , care vedea până la 40 km, noaptea, nu. Cu alte cuvinte, apărarea se baza pe ce „spune” radarul. Exact atunci au apărut ținte pe ecrane – „obiecte zburătoare neidentificate”, în timp ce televiziunea turna gaz pe foc: elicoptere ieșite din „hangare subterane negre” ar ataca instituțiile.
La TV, nume grele erau interpelate în direct; Șeful Securității, generalul Iulian Vlad ar fi replicat sec: „Ce elicoptere? Eu am doar două elicoptere!”.
Mărturia lui Gligor vorbește despre un cuplaj între dezinformarea publică și războiul electronic. Țintele veneau „dinspre mare”, Marea Neagră, apoi coborau sub nivelul de detecție în anumite zone, imitând zborul elicopterelor. Planșetele de situație desenau traiectorii care intrau pe la Constanța-Megidia, urcau pe firul Dunării, după care un „roi” ar fi manevrat spre București, altul spre Craiova, ultimul spre Reșița.
Canonada: „s-a tras cu tot ce era antiaerian”
„De la 18:00 s-a tras cu toată categoria de armament antiaerian: mitraliere, tunuri, rachete”, își amintește Gligor. O parte substanțială a tragerilor a folosit complexe 2K12 KUB (CUB) sovietice (bătaie ~24 km), iar Brigada 1 din zona București – puțin, dar spectaculos – a folosit rachete cu bătaie medie (de tip Volhov, rază de 56 km). „Campionul” nopții a fost, spune generalul, Regimentul 51 Craiova, cu 28 de rachete lansate; s-a tras și la Medgidia, Reșița și chiar Cluj (Someșeni), unde s-au folosit OSA-AK (Viespea) – sisteme AA de ultimă generație pe atunci.
Efectul operațional? Pe radar, ținta dispărea imediat după explozia loviturii, exact ca într-un scenariu de „obiectiv doborât”. „Simțeam o apăsare”, spune Gligor. În relatarea sa, presiunea nu era doar psihologică: ar fi pornit și generatoare de infrajoasă frecvență (sub 20 Hz), capabile să inducă anxietate și disconfort. „Instalațiile astea nu s-au descoperit”, adaugă el, dar efectul l-au resimțit mulți: panică, grăbire, reflexe de foc.
Rachetele rusești Kub se folosesc și azi. sursa: wikipedia
Cazul „Daia”: când comandantul a cerut dovada
În dispozitivul Brigăzii 1, ultimele două rachete ale serii s-au tras „de la Mihai Bravu”, împotriva unei „formații de elicoptere” venite spre Capitală. Comandantul brigăzii – Mihai Iliescu, locotenent-colonel atunci, devenit ulterior general, era un trăgător experimentat. Fusese de „20 de ori” la trageri reale în poligonul Așuluk (URSS), pe ținte fără pilot (MiG-15 modificate) ori rachete-țintă RM-205 (simulând rachete de croazieră).
La ora 20:00, Brigada lansează două rachete pe direcția București–Giurgiu, sector localității Daia. „Ținta a dispărut de pe ecran.” Comandantul trimite imediat o patrulă la punctul estimat al impactului, „să vadă dacă arde ceva”. După o jumătate de oră, vine răspunsul: „Nu arde nimic.”
Atunci, Iliescu dă ordinul care, în versiunea lui Gligor, schimbă soarta nopții: „Din acest moment, nu mai trage nimeni, din niciuna dintre cele zece divizioane, decât la ordinul meu personal.”
Brigada 1 tace. Țintele „continuă să vină” pe radar. Dimineața, odată cu lumina, dispar. „S-a sfârșit”, spune Gligor.
Ipoteza scopului operațional
Generalul oferă și cheia în care citește acel scenariu. Pe 22 decembrie, ora 22:00, pe linia punctelor de comandă ar fi venit un ordin: „rampele de lansare, mitralierele și tunurile, la unghi de înălțare zero, la răsăritul soarelui.” Tehnic, asta înseamnă că nu mai tragi în ținte aeriene. De ce ai face asta într-o noapte cu „roiuri” de „elicoptere” pe ecrane?
În interpretarea lui Gligor, răspunsul ar fi unul singur. Începea pregătirea unei intervenții aeriene „prietene”, anunțată pe fondul haosului, aviație sovietică, cu intrare „pe la Reni, punct aflat la Dunăre. Dacă ții tot AA-ul la zero grade înălțare, cerul devine liber. Narațiunea „elicopterelor teroriste” ar fi servit drept înveliș pentru a bloca reflexele AA, astfel ca „salvatorul” să poată intra fără risc.
Mărturia sa introduce aici numele generalului Ștefan Gușă, pe atunci șef al Marelui Stat Major, care ar fi refuzat explicit „ajutorul sovietic”. Asta, în viziunea lui Gligor, a tăiat scenariul. Noaptea de „ținte” s-a stins odată cu răsăritul.
Generalul Ștefan Gușă, decembrie 1989. sursa: wikipedia
De ce a prins diversiunea în atâtea locuri?
Pentru că sistemul era vulnerabil exact acolo unde a fost lovit: noaptea, apărarea era oarbă optic, dependentă de radar; iar doctrina „războiului întregului popor” mobiliza, în caz de alarmă, foarte multe guri de foc – armă ușoară AA, artilerie, sisteme rachetă –, toate sensibile la presiunea psihologică. Adăugați dezinformarea TV în direct, apelurile de la „puncte de comandă”, plus posibile măsuri electronice (frecvențe joase, bruiaj, spoofing de ținte) și aveți rețeta unei „nunti” de foc.
Din totalul nopții, Craiova ar fi lansat 28 de rachete, „de pe două instalații până s-a ars blindajul” de la jet. Medgidia, Reșița, Cluj au tras și ele. Brigada 1 – doar șase, apoi stop la foc după episodul „Daia”.
„Nenorocirea a fost că nu s-a făcut analiza tragerilor”, conchide Gligor. „Mulți comandanți n-au realizat cacialmaua. Mihai Iliescu a înțeles”
Lecția unei nopți din decembrie 1989
Peste decenii, întrebările rămân: cine a orchestrat haosul de pe ecrane? Ce sisteme electronice au fost folosite? Unde sunt analizele de tragere ale unităților care au consumat muniție de război în acea noapte?
Răspunsul oferit în podcastul Evenimentului Istoric este clar: Sovieticii!
Mărturia generalui Nicolae Gligor împinge spre arhive, dar oferă deja un verdict operațional: în noaptea de 22/23 decembrie 1989, România a fost ținta unui război radio-electronic menit să îi dezarmeze reflexele.
Faptul că nu s-a mers până la capăt ține, poate, de câteva decizii lucide luate la timp și de răsăritul care a stins „ținta” din ecran.
