Nicolae Ceaușescu putea să scape, dar Elena l-a terminat cu o decizie stupidă! Mărturia generalului Nicolae Gligor

Generalul de brigadă (r) Nicolae Gligor a comandat înainte de 1989, Regimentul 19 rachete antiaeriene NEVA, tehnică sovietică. Generalul susține, într-o mărturie amplă, făcută în podcastul “Evenimentul Istoric” că prăbușirea regimului Ceaușescu nu poate fi înțeleasă fără a privi spre Moscova anului 1989 și către o arhitectură de decizie politico-militară concepută încă din anii ’60.

Ceaușescu putea să scape

Nu e vorba, subliniază el, de „rușii lui Putin”, ci de Uniunea Sovietică aflată sub conducerea lui Gorbaciov, cu reformele ei și cu aparatul de influență încă activ în lagărul socialist. Piesa centrală a mărturiei sale: un raport solicitat în februarie 1989 de Alexandr Iakovlev, ideologul perestroikăi și consilierul principal al lui Gorbaciov, directorului Institutului de Studii ale Țărilor Socialiste de la Moscova. Concluzia acelui raport, spune Gligor, ar fi fost că dacă Nicolae Ceaușescu reușește în martie–aprilie 1989 să mute masiv resursele din fondul de investiții (circa 33% din PIB) către consum, va fixa pentru cel puțin cinci ani un curs politic greu de răsturnat.

Această proiecție – că regimul, odată resuscitat pe termen scurt prin relaxări de consum, devine mai rezistent social – ar fi determinat, în viziunea generalului, „conducerea superioară politico-militară a URSS” să „resuscite planul NISTRU”. Un plan de schimbare a lui Ceaușescu care, afirmă el, își are originile „imediat după 1968”, anul fracturii româno-sovietice. În această logică, 1989 devine anul reactivării unui mecanism latent, readus la viață în fața riscului ca Ceaușescu să mai poată câștiga timp.

Amânarea avansărilor, rodul gândirii Elenei Ceaușescu

Un al doilea moment nodal în mărturia lui Gligor este vara lui 1989, când, în mod neobișnuit, nu se mai semnează decretele de avansare pentru ofițerii superiori. În acel timp până la gradul de căpitan avansările se făceau prin ordin al ministrului Apărării. În viziunea lui, decizia – pe care o leagă de Elena Ceaușescu – ar fi avut la bază considerente economice mărunte (evitarea unor sporuri salariale de 100–150 lei).

Primul antrenor sunat de Mihai Stoica pentru a prelua FCSB după plecarea lui Mirel Rădoi

Persoanele care s-au născut după 1 ianuarie 2009 nu vor mai avea voie să fumeze și să vapeze

Dar a produs un efect strategic: frustrarea și demotivarea „elementelor de conducere” din structurile operativ-strategice ale statului, Armată, Interne, alte ministere cu militari sub jurământ. Gligor a comparat episodul cu o situație petrecută în 1978, când criterii birocratice (necesitatea a „două calificative de foarte bine înainte de avansare”) au creat, la rându-le, iritare,  însă atunci „s-a dres” în 25 octombrie (Ziua Armatei), când s-au făcut avansări. Nu și în 1989: „Nici 25 octombrie nu ne-a adus avănsările în Armată, așa mi-am dat seama că este anul de sfârșit al lui Ceaușescu.”

O regie sub coordonarea Kremlinului

În plan extern, spune Gligor, Întâlnirea de la Malta (2–3 decembrie 1989) fixează, de facto, zonele de acțiune: „Noi, americanii, acționăm în Panama (împotriva lui Noriega), iar voi acționați în zona voastră de interes.” Din acest punct de vedere, îndepărtarea lui Ceaușescu ar fi devenit un „dosar” plasat sub coordonare sovietică, cu participarea convergentă – în grade diferite – a Ungariei, a celorlalte țări socialiste, precum și cu ecouri occidentale. Generalul Gligor amintește inclusiv de implicarea Franței și Iugoslaviei. Nu a fost „ca la iarmaroc”, adaugă el, ci o regie, în care actorii regionali nu intră „de capul lor”, ci într-un cadru impus de Kremlin.

La nivel intern, mărturia insistă asupra exploatării doctrinei militare naționale, „Războiul întregului popor” – conceptul de rezistență generalizată cu participarea gărzilor patriotice, a tineretului, a organizațiilor de masă. În viziunea sa, tocmai această doctrină – concepută pentru a mobiliza societatea în fața unui agresor extern – a putut fi detunată ca instrument de confuzie și presiune într-un moment în care „pericolul extern era voalat, nu se vedea, dar exista”.

Breșa dintre Armată și Securitate

Cheia operațională, spune Gligor, a fost „breșa” dintre Armată și Ministerul de Interne-Securitate. „Un minister de forță controla, prin contrainformații militare, un alt minister de forță” – o anomalie structurală pe care sovieticii ar fi căutat „să o lărgească” pentru a declanșa un război civil între cele două structuri. Gligor notează că Direcția a IV-a de Contrainformații Militare era formată preponderent din ofițeri proveniți din Armată – un detaliu prin care sugerează că interpenetrarea cadrelor putea crea ambiguități de loialitate și spațiu de manipulare. Ținta predilectă a ostilității publice: Securitatea, în timp ce Miliția (poliția) apare în fundalul percepției.

Importanța „neavansărilor” din august–octombrie 1989 revine, în mărturie, ca declanșator moral. Într-un aparat bazat pe ierarhie, înghețarea (ori amânarea repetată) a avansărilor înseamnă blocaj de cariere, demotivare și mesaje de nesiguranță: „toată lumea aștepta avansarea.” Gligor suprapune peste acest fond de nemulțumire un alt strat – semnalul de la Malta – și ajunge la concluzia că decembrie 1989 a fost momentul în care impulsurile externe au întâlnit fisurile interne create deliberat sau din prostie („fie prin intervenția unor agenți de influență, fie din prostia pură a Elenei Ceaușescu”, spune el).

De remarcat că generalul nu afirmă o conspirație omnipotentă, ci o convergență: planificare sovietică, calcul politic regional, oportunism al vecinilor, mișcări ale marilor puteri, toate într-un context românesc în care doctrina și arhitectura de securitate produceau, la contactul cu strada, haos. De aici încercarea de a descrie dezordinea și suprapunerile unor lanțuri de comandă care, în acele zile, s-au anulat reciproc, s-a spus în emisiunea marca Evenimentul Istoric.