Fotografiile de mai sus o surprind pe generalul de brigadă SRI Elena Istode, pînă nu demult șefă a Direcției de Securitate Economică, în prezent Șefa acoperiților din SRI, în plină petrecere a vacanțelor de lux la Monaco și Cannes.

Că distinsa, ca persoană fizică, își poate petrece vacanțele unde vrea, chiar și pe Planeta Marte, descoperită a avea plaje cu palmieri, e treaba ei, deși, eu, în calitate de comunist, am avut și continui să am alergie la nomenklaturiștii mai vechi sau mai noi care preferă vacanțele de bogătași din Vest vacanțelor de bun simț ale funcționarilor din Est. Problema e că aceste fotografii, făcute, din cîte se vede, cu știința și cu plăcerea de a se expune a doamnei general, au fost realizate în 2008-2009, cînd Elena Istode, ca șefă a Direcției de Securitate Economică a SRI, supraveghea, ca să nu fie atinse de corupție, toate contractele încheiate de statul român cu oamenii de afaceri. Și nici asta n-ar fi o problemă – vacanța de lux a unui general SRI, presupunînd că Monaco și Cannes erau singurele locuri de lecuire de stresul vînării de corupți – dacă, așa cum ne arată fotografiile, Elena Istode nu s-ar fi dat în stambă împreună cu omul de afaceri Cristian Rizea și distinsa sa soție, Josette Rizea (vezi foto în trei). Și nici asta n-ar fi o problemă dacă nu cumva omul de afaceri Cristian Rizea n-ar fi plătit vacanțele de lux ale doamnei general.

Am publicat aceste fotografii, care mi-au parvenit pe fondul dezvăluirilor lui Sebastian Ghiță, nu atît pentru ca priveliștea doamnei general pe yaht, în posturi studiate, de starletă, să-i împingă pe securiștii din SRI să ordone, ca și în cazul României Tv, închiderea blogului meu, care face dezvăluiri fără aprobarea lor, cît mai ales pentru că ele mărturisesc un adevăr al vremurilor noastre: Sistemul mafiot al instituțiilor de forță a fost și este ticălos nu numai pentru c-a comis abuzuri, nu numai pentru c-a încălcat grav drepturile omului, dar și pentru că, în timp ce trimitea cetățeni nevinovați la pușcărie, în timp de curma cariere de politicieni, în timp de distrugea afaceri, în timp ce reduce presa la cîinele de pază al cătușelor, el petrecea în vacanțe de lux, peste hotare, plătite de oamenii de afaceri. Asta în timp ce Divizia Presă a Binomului SRI-DNA nu contenea a denunța pe toți oamenii de afaceri români drept niște borfași care trebuie să înfunde pușcăriile în surîsul triumfător al Codruței Kovesi. Trăim vremuri istorice, vremurile revelațiilor despicătoare de catapetesme!

Vi-l amintiţi pe inspectorul de Poliţie Javert din Mizerabilii? Timp de 12 ani, din 1820 pînă în 1832, şi preţ de cîteva sute de pagini, cît are romanul lui Victor Hugo, el îl urmăreşte necruţător pe Jean Valjean sub semnul datoriei de a-l prinde şi de-al sancţiona pe cel care încalcă Legea. În final, pus în faţa obligaţiei morale de a-i fi recunoscător lui Jean Valjean, pentru că l-a salvat de la moarte, Javert preferă să se sinucidă decît să lase liber un infractor. Au rămas celebre vorbele sale de justificare a sinuciderii:

„Am fost totdeauna sever în viaţă. Cu alţii. Era just. Făceam bine astfel. Acum, dacă nu sînt sever şi cu mine, tot ceea ce-am făcut just va deveni injust.”

Conturat în chip romantic, Javert e pînă la urmă un om unidimensional, cum ar fi zis Marcuse. Din roman nu-l vedem muncind, bînd, făcînd amor, dormind, privind melancolic ivirea lunii pline. Îl vedem numai şi numai urmărind infractori. Astfel de personaje, golite de viaţă autentică, pentru că viaţa lor se reduce în chip fals la îndeplinirea datoriei, am întîlnit cu duiumul în proza proletcultistă din anii ’50 de la noi. Activişti de partid veniţi de la raion, secretari de partid de pe plan local n-au altă viaţă decît cea dedicată prinderii duşmanului de clasă. Nu beau, nu mănîncă, nu ţucă o muiere, nu cîntă, nu ţipuresc, nu fac amor. Luptă şi iar luptă.

Mladin din Cumpăna luminilor, roman de Nicolae Jianu, e secretarul de partid al şantierului pe care se ridică o hidrocentrală. E tuberculos pe moarte. În roman, el nu se lasă dus de pe şantier decît în agonie. Cum să nu fie el prezent pe cîmpul de luptă revoluţionar?

În legendarul poem Minerii din Maramureş de Dan Deşliu, tînărul Neculai fuge noaptea de la păzirea unui compresor la Baia Borşa, după o fată. D-ale tinereții! am ofta noi, bătrînii, porecliți Politicall coreccteness și seniori. Roman, secretarul de partid, nu-i de părea asta. El îi ține junelui un discurs:

„Ehei, Culai! oftează secretarul, ţi-a dat partidul cinstea să te sui şi tu pentru-o guriţă de femeie, te-ai dus prin făgădău – dar eu îţi spui că-n făgădău, acolo, e tranşee! Şi compresoru-i tun de tunuit: cînd tragi vîrtos, duşmanii se înmoaie… dară cînd fugi, aşa cum ai fugit, se întăresc duşmanii, Neculaie!”

Divizia presă a Binomului SRI-DNA a făcut din cei angajaţi în lupta împotriva corupţiei nişte personaje prin nimic diferite de secretarii de partid din proza proletcultistă. Ofiţeri SRI, procurori, mai mult sau mai puţin şefi, anchetatori, polițiști, apăreau în Propaganda Binomului ca personaje fără viaţă, arse doar de gîndul că trebuie să-i prindă pe corupţi. Culmea a fost atinsă de Cultul Pesonalităţii dedicat Codruţei Kovesi, Fecioara morală a naţiunii. Dacă ar fi fost să-i crezi pe ofiţerii acoperiţi, Codruţa Kovesi nu era om pur şi simplu, ci un om de oțel. Singura ei viaţă era prinderea corupţilor. Deşi femeie, nu era imaginată nici măcar trecîndu-şi pieptănul prin păr. De uitat în oglindă, cu atît mai puţin. Dacă se uita, era riscul să descopere că-i femeie şi nu un om de oţel.

Noi ştiam însă din realități că Luptătorii anticorupţie din Instituţiile de forţă, ca şi luptătorii din presă sunt oameni. Şi oameni fiind, nimic din ceea ce e omenesc nu le era străin. Presupuneam că, Jeanne d’Arc a noastră de azi, ca și Ana noastră de ieri, era și ea om și, poate, femeie. Bea, mînca, se da în vînt după o rochiță mai dihai, se farda, îngîna un cîntec și se melancoliza la ivirea unui bărbat chipos, evident, mult mai puțin decît Cătălina la ivirea pe boltă a Luceafărului, deoarece numita Cătălina nu era șefa anticorupției din România.

Au venit în ultimul timp dezvăluirile celor din interior: Elena Udrea, Alina Bica, Sebastian Ghiţă. Şi am descoperit că luptătorii împotriva corupţiei nu numai că aveau viaţă, dar mai mult aveau o viaţă de petreceri de lux: Chefuri cu lăutari la vile de protocol, ospeţe urmate de danţuri, vacanţe de vis. Ne-am trezit deodată în faţa unei realităţi neliniştitoare: În timp ce lăsau impresia că n-au somn pînă nu-i prind pe corupţi, ofiţeri, procurori, anchetatori se desfătau împreună cu oamenii de afaceri și pe banii oamenilor de afaceri.

Aceasta e cutremurătoarea concluzie a dezvălurilor din ultimul timp, între care se numără și pozele cu generalul SRI Elena Istode din vacanțe de lux. Din cîte se vede, Elena Istode se trage în poză în aceste vacanțe împreună cu omul de afaceri și soția acestuia fără a se gîndi o clipă că fotografiile vor ajunge în spațiul public. Inconștiență? Firește că nu. Procurorilor anticorupție, despre care am scris și eu ca făcînd parte din Grupuri mafiote, Codruței Kovesi, ofițerilor SRI nu le-a trecut o clipă prin cap că va veni o vreme cînd aceste documente vor apare în presă. La vremea cînd ei își făceau de cap cu oamenii de afaceri, după care îi trimiteau în pușcărie cîntînd, Presa n-ar fi cutezat să publice așa ceva despre Arhanghelii anticorupției. O iluzie pe care au împărtășit-o și mulți nomenclaturiști înainte de 1989.