În Memoriile sale, publicate cu ceva vreme în urmă, excelentul specialist în Propaganda românească de-a lungul secolelor, Călin Hentea, îşi aminteşte la un moment dat că, student fiind şi la Costineşti petrecîndu-şi vacanţa, citea pe nerăsuflate o publicaţie apărută zilnic pe perioada Festivalului filmului pentru tineret, intitulată Secvenţa şi condusă – menţionează autorul cu umor – de un anume la acea vreme Ion Cristoiu.

Călin Hentea trece în revistă rubricile şi titlurile din Secvenţa pentru a atrage atenţia că, în plin ceauşism, apărea, fie şi într-o singură localitate a ţării, o publicaţie (un cotidian, de fapt) care-şi permitea să ironizeze clişeele propagandei socialiste folosind falsul pretext al ridiculizării clişeelor din filmele româneşti.

Din cîte ţin minte eu – şi nu Cătălin Hentea – un clişeu de mare haz în paginile revistei îl reprezentau vorbele amabile deseori dulcege,  zise de străinii – mai mărunţi sau mai Înalţi – veniţi pe meleagurile noastre de melancolii sadoveniene.

Mare caz făceam noi de stîlcirea cuvintelor româneşti de către străinii  ajunşi pe litoralul nostru, cînd erau puşi să-şi expună opinia despre cele văzute:

Fetitza, Mamaligutza, Constantza.

Chiar dacă hazlii mic-burgheze - cum ar fi zis Vladimir Ilici Lenin – astfel de vorbe mărturiseau o regulă respectată de toţi cei care ne vizitau România.

Şi anume că despre noi, gazdele, era politicos, era european, era şters la nas de muci să spui lucruri de bine, de la lauda frumuseţilor patriei, a  hărniciei poporului pînă la sugestia că româncele erau printre cele mai dulci femei din lume.

Unul dintre lucrurile de bine din  Discusurile şefilor de stat şi de guvern aflate în vizită la noi, dar şi din  intervenţiile publice ale ambasadorilor străini la noi – inclusiv ale ambasadorului URSS, Puterea Garantă de la vremea respectivă – era că românii sunt un popor cinstit.

Au trecut vremurile acelea, vremurile în care preşedintele României era plimbat în caleaşcă de Regina Angliei şi lăudat de Richard Nixon pentru că-l ajutase să rezolve tragedia Războiului din Vietnam.

Azi, filmuleţele postate pe Internet îl arată pe preşedintele României singur-singurel, ca un plop stingher, de care nu se apropie nici cîiini în nevoile lor  naturale,  între ceilalţi şefi de stat şi de Guvern din Consiliul european, iar textele care saltă vesele pe site-urile noastre de ştiri plesnesc de mîndrie naţională la ştirea că ambasadorul american i-a bătut preşedintelui cu pumnul în masă nu oricum, ci surîzîndu-i cu toţi dinţii, în stil electoral american.

Nu asta mi-a trezit mie nostalgia după vremurile cînd Mareşalul Antonescu îi făcea lui von Manstein un lung rechizitoriu pentru imbecilităţile nemţeşti de la Stalingrad.

Mi-a trezit nostalgia amintirea recentei vizite a preşedintelui Germaniei la Bucureşti.

Preşedintele Germaniei are toate notele unui Trahanache care vorbeşte limba lui Goethe și n-a fost niciodată însurat cu moldoveanca Zoe. 

La Conferinţa de presă comună cu Klaus Iohannis de la Cotroceni preşedintele Germaniei s-a referit, cum cerea protocolul, şi la ţara căreia îi era oaspete, procedînd, ca şefii de stat de pe vremuri.

Numai că, spre deosebire de Înalţii oaspeţi de pe vremuri, el n-a zis despre noi, românii, nici că sîntem frumoşi, harnici, nici că suntem cinstiţi locuitori ai unei ţări frumoase.

El a spus pur şi simplu că noi, românii, sîntem nişte hoţi.

Sigur n-a zis hoţi, nici măcar ciorditori, dar ce altceva să se înţeleagă decît zicerea asta din declaraţia solemnă că marea problemă a României rămîne corupţia?!

Înalţii oaspeţi de pe vremuri felicitau poporul român pentru o mie şi unul de motive.

Pentru că înregistrează succese deosebite în modernizarea ţării.

Sau pentru că înregistrează succese deosebite în ridicarea nivelului de trai. 

Şi preşedintele Germaniei ne-a felicitat!

Pentru că înregistrăm succese în lupta împotriva corupţiei!

Lîngă el, preşedintele Klaus Iohannis rînjea fericit că are norocul să stea lîngă un neamț mai pricopsit decît el.  A luat cuvîntul şi Klaus Iohannis. 

Un altul, Mareşalul Antonescu, Nicolae Ceauşescu, chiar şi Ionel Brătianu l-ar fi pus la punct pe nenea de la Berlin într-o manieră mai mult sau mai puţin politicoasă pentru această insultă adusă Poporului care l-a întîmpinat cu politeţea cuvenită oaspeţilor.

I-ar fi atras atenţia aşa-zisului Înalt Oaspete, în realitate un Ins mărunt sufleteşte, că românii au a se mîndri şi cu alte lucruri decît lupta împotriva corupţiei.

A susţine că asta e principala dimensiune a vieţii şi activităţii românilor înseamnă a spune că ţara noastră se defineşte prin corupţie.

Preşedintele neamţ nu e singurul oaspete care – de cum aterizează la Bucureşti - deschide gura pentru  a ne trage de urechi că sîntem corupţi şi a o lăuda pe Codruţa Kovesi  că se luptă pe viață și pe moarte cu banditismul românesc. Imaginaţi-vă un oaspete străin declarînd la Roma, în prezenţa preşedintelui Italiei, că italienii sînt mafioţi şi că statul italian se defineşte prin lupta pe viaţă şi pe moarte cu Mafia!

Sau un oaspete străin ajuns la Berlin şi felicitînd poporul german, în prezenţa Cancelarului Germaniei, că a înregistrat succese în lupta împotriva moştenirii hitleriste, dar că mai sînt multe de făcut în această privinţă. De ce ne găsesc de cuviință oaspeții străini să ne laude că suntem hoţi?

Pentru că noi înşine ne facem o mîndrie națională din a ne considera corupți, adică hoţi.

Noi înşine ne lăudăm cu succesele înregistrate nu în modernizarea ţării, nu în cultură, nu în ridicarea nivelului de trai, ci în lupta împotriva corupţiei.

Şi dacă noi înşine sîntem mîndri că principala noastră activitate e lupta împotriva corupţiei, a hoției adică,  de ce să nu creadă străinii că ne laudă zicîndu-ne că sîntem hoţi?!