Are omul ăsta o privire de te seacă, nu alta. N-ai cum să-ți iei ochii de la el. E felul acela de-a fi molcom în tot ce face, până și-n respirație. Nu se grăbește câtuși de puțin.

Hainele, îmi zice, le-a îmbrăcat acum ca de gală, dacă tot a venit la București. Altfel, le ținuse ani la rând în dulap, cu tratație contra moliilor. S-au păstrat de minune. Și pantalonii cu dunga perfect dreaptă, și sacoul. Darămite balonzaidul! N-am mai auzit expresia asta de când eram mic. Bun când plouă, dar și dacă te ciupește oleacă frigul. Pe cap are pălărie.

Încet și sigur, și singur pe deasupra, pleacă din butic, după ce îl intreabă pe feciorul de la tejghea cât a costat tratația. Zece lei. Scoate o foaie din buzunar și o întinde gazdei. Exact cât trebuie. Nu e nevoie să primească rest.

Gata, hai la drum!

Mă lipisem de el, simțind că e rost de-o poveste. Mai cu una, mai cu alta, c-o fi și-o păți – ce să zică? – p-aia dreaptă.

– Uite, vezi, acolo am montat eu ceasul ăla când eram tânăr.

Mă uit la clădirea de pe Calea Victoriei, unde e nu știu ce minister, cred că ceva legat de Industrii. Sunt niște cifre care se aleargă una pe alta, în cerc, ținute la distanță de două ace, unul mai lung, al orelor, altul mai scurt, al minutelor.

Și tot mergem.

– Uite, vezi?

– Da, văd blocuri.

– Aici am lucrat. După bombardament. Ai auzit de bombardament?

– Am citit în cărți.

– Ai citit…

Se uită la mine de parcă vrea să-mi spună că habar n-am ce-a fost.

Cărămizile pe care le-a cărat în spinare. Și în saci. Și oamenii aliniați de-a lungul străzilor, dând de la unul la altul fiecare piatră fărămițată de bombe. Tot în șirul acela veneau biscuiții cei noi, să se înalțe case proaspăt vopsite.

– Ce să facem, să stăm cu mâna-n sân?!…

– Câți ani aveați pe atunci?

Din nou mă simt ca elevul scos la tablă, măsurat din cap până-n picioare.

– Aveam 15 ani.

Deodată trec pe lângă noi niște puști care strigă de departe să ne dăm la o parte, că ei vin cu rolele și noi, aștia care ne conversăm, le încurcăm drumul. Ne pusesem pe banda de biciclete.

O-ho, și să-l vezi pe nea Matei ce sprinten e! Cu un chiuit, nici măcar intuit până atunci, își face avânt.

– Dar dumneata de unde ai venit acum?

Îndrăznesc să-l descos. Abia într-un târziu își întoarce privirea spre mine. Tot dădea roată peste acoperișurile care ne trimit câte o rază de soare, obosită, de amiază. La doi pași de noi curge râul năvalnic de claxoane.

– De unde să vin? Din țară.

– Deci dumneata nu locuiești în București?

Scoate deodată ”Buletinul de Populație” și mi-l dă, să mă dumiresc. E din Sihlea, de Buzău. Cu domiciliul. Dar născut în Capitală!

– Acolo m-a încartiruit mândra mea, de i-am făcut cinci feciori!

Vorbește pe cât de milităros, pe atât de șugubăț. Am de-a face cu un hâtru care a luat mereu viața ca pe o alunecare spre cele mai neașteptate încercări.

Constructor de meserie.

– Bătând cuie…

Expresia îi aparține, pe șantierele risipite cândva prin toate zările.

– Am construit case pentru oameni, mă anunță pe un ton scăzut, de data asta.

Nu-i înțeleg atitudinea. De la optimism la pesimism, atât de repede?

Cuibul lui e rupt de pământ, de când a rămas singur. Nevasta i-a plecat pe cea lume, copiii s-au așezat în sălașurile lor. Și atunci ce și-a zis, hai să mai vadă o dată orașul în care i-a luminat Dumnezeu zilele.

– Dumneata în ce parte a Bucureștiului te-ai născut?

Tace. Ca și cum și-ar pregăti un răspuns amplu.

A stat cu părinții pe Șoseaua Chitilei. În război s-a făcut praf și pulbere cartierul acela.

– Oamenii se ascundeau până și după un fir de ceapă…

Nu mai nimereau beciurile, transformate în morminte. Flăcările mâncau cerul, schijele căutând cu poftă carnea din care să muște.

Îmi dau seama că am în fața mea o siluetă răsarită din alt timp, fără putința de-a face umbră amintirilor. Nu mai aud, pe dată, zgomotul străzii, ca și cum m-ar fi tras după el, în orele acelea. Ale lui.

– Tata s-a simțit dintr-odată rău. N-a zăcut. Nici nu avea unde…

S-a dus ușor, înconjurat de fumul din care intuiai aripile îngerilor.

El cu mama au plecat în bejenie. Până la Buzău i-au dus picioarele, ele singure, fără vreo călăuză anume. Au bătut la o poartă.

– Ne-a deschis Sfânta Fecioara Maria, căci numai ea putea să-și dea și sufletul pentru noi, fără să ne cunoască, să ne întrebe ceva, să ne bănuiască.

Acolo au rămas pentru tot restul vieții lor. Mama s-a stins demult, iar el, după atâția ani, a mai venit o dată în București.

– Ultima oară. Mâine am să mor!

Și-a scos pălăria, m-a salutat și a plecat în drumul său. Simplu. Firesc.

Te-ar putea interesa și: