Fie că e vorba de un eșec amoros, de o boală depresivă majoră, de traiul într-un mediu familial violent sau de consumul de etnobotanice, adolescenții pierd uneori pofta și bucuria de a trăi și hotărăsc să-și ia viața.

Și totuși, de ce se sinucid adolescenții? De ce își încheie socotelile cu viața când nici măcar nu au început să numere bine?

„Ai rămâne surprins: jumătate din ei se sinucid pentru că i-a părăsit iubitul sau iubita. Pare că e o chestie trivială, suferința în dragoste. E o chestiune care e foarte des privită cu indulgență de către adulți. Și, din păcate, privitul ăsta „cu indulgență”, contextualizează pierderea de vieți omenești.

Pentru că dacă un copil sau un adolescent spune că „Îmi vine să mă omor”, oamenii zic „Ei, ce știi tu de viață. Lasă, zi acolo, ești supărat… până mâine îți trece”. Până când începi să vezi fenomenul și constați că la adăpostul aceleiași naivități care nu vede foarte bine, poate, viața și moartea, poate nu vede foarte bine nici adâncimea saltului.

Și de aici începe, de fapt, cercetarea. De aici începe, de fapt, curiozitatea de a înțelege”, a declarat psihiatrul în cadrul emisiunii „Dosare de presă”, la EVZ PLAY.

Gabriel Diaconu a lucrat cu peste 1.000 de adolescenți „la ananghie”

Acesta a accentuat rolul de o importanță deosebită a empatiei psihiatrului. Cu alte cuvinte, nu există pilulă minune care să rezolve momente de cumpănă profunde, fără ajutorul specializat al omului.

„Am lucrat în toți anii aceștia, posibil cu peste 1.000 de … mi-e și greu să le spun sinucigași, că e o etichetă, hai să le spunem persoane la ananghie. Între multe alte feluri de pacienți pe care i-am avut.

Și fapt este că majoritatea zdrobitoare trăiesc, dar nu prin magia leacului meu sau a prezenței mele carismatice. Ci pentru că în revanșă, sau în simetrie, intervenția funcționează. Tot ce trebuie să faci este să fii lângă omul respectiv la momentul lui de cumpănă.

Noi râdem, glumim, psihiatria cică dă pastile, pastilele cică vindecă depresia, pentru că depresia este calea finală către suicid și totul sună foarte fain și frumos. Dar elementul interuman, legătura asta, atașamentul pe care îl formezi prin greu cu persoana care intră în cabinetul tău, în anumite momente face diferența dintre viață și moarte”, este de părere Gabriel Diaconu.

Gabriel Diaconu: „Nu sunt un fanatic al pastilei psihiatrice”

De fapt, Diaconu consideră psihiatria de genul „dă mamă cu bumbul în mine”, adică cea eminamente biologică, o „bizarerie” a zilelor noastre.

„În anii `60-`70, România a avut parte de un curent de emancipare foarte fain, la Timișoara sau în alte locuri. A apărut instituția sanatorială, conjunctă psihiatriei. Care, între timp, a dispărut.

Iar în zilele noastre, apare un nou gen de bizarerie și anume psihiatria eminamente biologică, psihiatria pastilalului și a pastilatului. Psihiatria care e „dă mamă cu bumbu` în mine”. Una pe care eu nu o duc până la bun sfârșit. Nu sunt un fanatic al pastilei psihiatrice.

Mult prea des folosită, foarte reducționist construită… Pentru toate avem o pastilă. Ești supărat? Uite, pastila galbenă. Ești panicos? Uite aici pastila roșie. Visezi urât noaptea? Uite pastila albastră. Pentru că, asta poate să facă o psihiatrie monadică, de tip criteriu diagnostic- diagnostic tratament. Adică o psihiatrie procedurală, seacă de conținut, absolut golită de elementul enigmatic al sufletului.

Cred că e loc de mai bine în domeniul ăsta. Cu atât mai mult în domeniul meu, unde de multe ori psihiatria nu poate să surprindă sau, mai bine zis, știința medicală nu poate să surprindă momentul de salt al omului care se omoară. Sau momentul de salt al omului care iese dintr-un infarct”, a explicat celebrul psihiatru.

„Universul oamenilor care trec prin tulburări este un univers complet extraterestru, în anumite momente”

Ce face Gabriel Diaconu cu încărcătura care se creează cu un adolescent care intră în cabinet și se află, practic, pe marginea prăpastiei? Cum manageriază presiunea și responsabilitatea care vin la pachet cu criza unui copil/adolescent aflat la pragul dintre viață și moarte, uneori cu un pas deja în moarte?

„Este o răspundere imensă. Dar, la fel de bine, imensitatea sau uluiala răspunderii e mare până capătă o anumită graniță. Oamenii pot să ducă pe umerii lor niște greutăți cum n-ai crede că le pot duce.

Toți care lucrăm în domeniul acesta al sănătății mintale ducem, în anumite momente ale vieții noastre, o răspundere care e greu de prins în mână. Dar de aici începe altceva. De aici începe felul în care tu îți construiești niște parâme. Cum te legi tu de catargul tău.

În traumaterapie, unul dintre formatorii noștri spunea așa: „Dacă vrei să faci traumaterapie, trebuie să dormi bine, să mănânci bine, să te iubești bine cu nevasta și să fii bine în meseria ta. Suficient de bine încât să știi în ce să nu te bagi”. Pentru că dacă nu știi în ce te bagi, o să fii copleșit de ceea ce începi să observi.

Universul acesta al oamenilor care trec prin tulburări este un univers complet extraterestru, în anumite momente. Nu e „râul, ramul, uite veverița”. Sunt anumite momente în care există niște crevase de astea foarte adânci ale logicii. Sunt niște momente în care însăși frazeologia diferă, felul în care ei propoziționează, îți vorbesc diferit. Ori, pentru asta, probabil că ceea ce mă ține în poziția în care sunt și după toți anii aceștia, este că sunt un om foarte curios.

Uneori întunericul este cvasiperfect și pare că ai pierdut totul. Dar după aia constați că e o chestiune care se transformă într-o linie izoelectrică poate a conțtiinței și după aia ceva se întâmplă. Uneori nici nu trebuie să faci nimic să se întâmple ceva”, a mai spus psihiatrul Gabriel Diaconu.