Adevărul este că această țară a primit multe daruri de-a lungul istoriei. Uneori, fără voia sa. A fost un copil răsfățat al Occidentului democratic, deși nu întotdeauna poporul grec și-a dorit asta. După Al Doilea Război Mondial, tranziția spre democrație a fost extrem de anevoioasă. O parte consistentă a societății grecești era sub fascinația comunismului. Occidentul a făcut eforturi considerabile să împiedice intrarea Greciei sub influență rusească. Mai important, a cheltuit foarte mult, fără a cere foarte multe în schimb. Când banii s-au terminat, accentele extremiste de stânga au ieșit din nou la iveală, iar redesenarea hărții geostrategice a devenit din nou posibilă.

În negocierile de la Yalta, angloamericanii nu au vrut sub niciun chip să lase Grecia pe mâna lui Stalin. Dacă elenii ar fi intrat sub Cortina de Fier, URSS ar fi avut acces la Marea Mediterană. Stalin ar fi amplasat aici baze militare și ar fi exercitat o presiune directă și periculoasă asupra Occidentului. Practic, Italia s-ar fi aflat mult prea aproape de rachetele nucleare sovietice.

Din acest motiv, premierul britanic Winston Churchill a făcut tot posibilul să-i păstreze pe greci în zona de influență occidentală. Niciun preț nu s-a dovedit prea mare pentru a atinge acest obiectiv. Eforturile au durat o perioadă mult mai îndelungată decât s-a estimat inițial. Imediat după război, în 1946, a izbucnit un război civil, în care s-au confruntat aripa armată a Partidului Comunist Grec (KKE), sprijinită puternic de Stalin, prin intermediul sateliților URSS din Europa de Est, și forțele guvernamentale, sprijinite de Aliați. A fost unul din primele conflicte ale Războiului Rece, izvorât din dorința lui Stalin de a testa vigilența dușmanilor occidentali, capacitatea lor de a apăra sferele de influență negociate la Yalta.

După trei ani de lupte, în 1949, comuniștii au fost înfrânți. Din acel moment, Planul Marshall, de reconstrucție a Europei postbelice, a adus Greciei importante sume de bani. SUA și Marea Britanie au sperat că tendițele extremiste din societatea greacă vor fi atenuate de prosperitate. Lucrul acesta nu s-a întâmplat, flagelul comunismului nu a fost eradicat. În ciuda sprijinului consistent oferit de Washington, sentimentele anti-americane, antioccidentale au crescut în intensitate, iar Grecia a fost din nou la un pas să intre sub tutela Moscovei, împinsă de un guvern cu vădite simpatii comuniste. Fascinația pentru extrema stângă a continuat. Dictatura Coloneilor, regim autoritar de dreapta instaurat în 1967, a împiedicat însă acest lucru.

Războiul Civil și Dictatura Coloneilor a lăsat răni adânci în societatea greacă, divizarea ei fiind resimțită și astăzi. În 1974, grecii au intrat în epoca democratică cu simpatii de stânga amplificate de resentimentele față de dictatura de dreapta. Foarte mulți greci, în special cei tineri, au continuat să tânjească după comunism, din cauza urii lor față de junta militară, care-i condusese până atunci. Deoarece, democratizarea Greciei trebuia să aibă loc rapid, Occidentul a finanțat crearea unei clase de mijloc puternice, formată nu din mici întreprinzători, ci din funcționarii statului. Acestora li s-au plătit salarii și pensii supradimensionate, li s-au acordat beneficii consistente. Deoarece consuma mai mult decât producea, Grecia a început să funcționeze pe credit. Vestul a fost deosebit de generos. A împrumutat-o masiv, pentru a susține un nivel de trai artificial, cu scopul de a combate tendințele extremiste din societate, care ar fi vulnerabilizat țara în fața URSS. Desigur, o parte din bani s-au întors la creditorii Greciei, din consumul de produse occidentale, sau contracte de infrastructură acordate firmelor vestice.

Fără nici cea mai mică îndoială, investiția Occidentului în Grecia a meritat din perspectivă geostrategică. Asta pentru a le răspunde celor care acuză Vestul că a creditat în exces Atena. Din păcate, criza economică a diminuat drastic capacitatea creditorilor Greciei să-i susțină cheltuielile mult prea mari. Când banii Occidentului s-au terminat fascinația pentru Stânga a ieșit din nou la iveală. Astfel a fost posibilă venirea la putere a „Syriza” lui Alexis Tsipras. Stânga pândește să ia puterea și în alte țări importante ale Europei. În Spania, Podemos e mai aproape ca oricând să câștige. Nu putem decât să sperăm că, dacă spaniolii, dar și alți europeni, vor vedea caznele grecilor, vor înțelege că votarea unor populiști fără soluții viabile nu e un răspuns la recesiune. În orice caz, viitorul Uniunii Europene este tot mai incert.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.