Toate zonele istorice ale marilor orașe românești au sute de clădiri extrem de degradate sau aflate aproape în ruină. Fiecare clădire de acest fel este o capcană a morții pentru cei care se află în interior, dar și pentru trecători sau cei din clădirile vecine. În București fenomenul are proporții uriașe.

Statul român a avut tentative de schimbare a situației periculoase, dar nimic serios nu s-a putut face pentru că regimul de proprietate al acestor clădiri nu este clarificat. În aceste condiții, statul nu a putut să facă mai mult decât să pună buline pe clădirile foarte riscante.

Timpul a trecut mai departe peste aceste zone și starea clădirilor cu risc seismic s-a agravat. Se va agrava mai departe, cât timp situația lor juridică nu se schimbă.

Rădăcina răului este adânc înfiptă în istoria comunistă a României și provine din dorința lui Ceaușescu să distrugă zonele istorice. Din acest motiv, regimul comunist nu a mai investit în consolidarea clădirilor vechi. Mai mult, în majoritatea imobilelor confiscate de comuniști la începutul regimului au fost introduse familii foarte sărace pe care le-a prins Revoluția acolo. Oameni fără nicio posibilitate să consolideze pe cont propriu.

După 1990 situația se putea schimba în bine dacă Ion Iliescu intenționa să retrocedeze moștenitorilor tot ce a furat statul comunist. Pentru că proprietatea a fost ”un moft” în mentalitatea tovarășului Iliescu, s-au emis legi care au permis vânzarea imobilelor către chiriași și au generat zeci de mii de litigii în instanță între chiriași și moștenitori.
Chiriașii care puteau să investească în consolidarea și renovarea clădirilor vechi nu au făcut-o dintr-un motiv simplu: nimeni nu bagă bani într-o clădire pe care riscă să o piardă. Moștenitorii nu aveau niciun drept să investească și nici nu puteau să facă asta cât timp nu aveau certitudinea că vor câștiga.

Așa ne îndreptăm către un dezastru național de proporții uriașe, în fiecare an.

Statul nu poate sa investească în clădiri private.  Pentru aceste motive, în ultimii 25 de ani s-a deteriorat și mai mult starea zonelor istorice din marile orașe. După zeci de ani în care clădirile au fost neglijate, s-au șubrezit atât de mult încât au ajuns capcane mortale în caz de cutremur.  

Aceasta este radiografia unui dezastru național care se va produce la un cutremur de magnitudinea celui din anii `70.
Unul mai puternic va duce proporțiile dezastrului în zone pe care acum nu ni le putem imagina.

Un cutremur foarte puternic va afecta însă și clădirile mai noi, care au fost construite la standarde mai bune și sunt în ”termenul de garanție”. Șansele de supraviețuire aici țin de noroc dar și de informațiile pe care le au locatarii despre clădirile în care se află.

Pentru asta statul ar putea să facă ceva practic, dar cu efecte foarte bune. Acum există obligativitatea afisării la intrarea în orice clădire a schemei de evacuare în caz de incendiu, dar nu există o astfel de informare cu privire la locurile cele mai sigure în caz de cutremur, în fiecare clădire.

O astfel de obligativitate instituită prin lege ar putea salva multe vieti.

În lipsa ei, cei interesați să afle aceste informații despre clădirile în care locuiesc trebuie să scotocească prin tot felul de instituții care s-au ocupat înainte de 1989 cu construcția de locuințe, un demers greu pe care e puțin probabil să poată să îl facă prea mulți români.