În ziua în care scriam despre mizerabilul act de vindere către străini a pământului românesc, pusă la cale de ministrul liberal al agriculturii, ”liberalul” Orosz, Dan Andronic și Florian Bichir făceau, în direct, dezvăluiri incredibile despre ceea ce s-a întâmplat, de fapt în ”relația” româno-maghiară din 1990.

”Din cuprinsul cărții – scrie Dan Andronic -, am înțeles de ce unele lucruri aparent greu de priceput sunt într-o logică istorică milenară. Ungaria nu a încetat să revendice Ardealul. Nu o va face niciodată. Iar atunci când va putea va acționa. Așa cum a făcut și în martie 1990. Pregătirea Planului „Aurora Zorilor” – IV a durat aproape un an (mai 1989 – martie 1990), iar punerea în operă a implicat mii de ”elemente turbulente”, sute de levenți, zeci de ofițeri de informații acoperiți, ale căror acțiuni în teren au fost supervizate de ambasadorul R.P. Ungare la București și de atașatul militar al Ungariei, col. Sándor Arady”. Punerea sa în aplicare a fost aprobată și supervizată de președintele interimar al Ungariei, Mátyás Szürös, de primul-ministru Miklós Németh, de ministrul de Externe Gyula Horn, de ministrul Apărării, Ferenc Karpati”.

Sincer, nu m-a mirat faptul că a existat, un astfel de plan, de anexare a Transilvaniei la Statul Ungar. Și sunt convins că el există și azi, doar că tactica folosită acum este cea a “pașilor mici”. Tactică bună, dacă ne gândim că fiecare pas al UDMR a fost, cu acordul vânzătorilor de țară români, un veritabil succes.

UDMR – din partid devine ONG

Ultimul ”gest” antiromânesc al ministrului liberal Orosz stă mărturie. Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) a fost ani de zile finanțată atât ca partid politic cât și ca organizație a societății civile. Discriminarea pozitivă a făcut posibil ca UDMR să fie în același timp ONG și partid politic. Din 2009 UDMR nu mai este finanțat și ca partid politic, ci exclusiv ca ONG, încasând, în afară de susținerea financiară directă de la Budapesta, (neinvestigată nicicând de Statul român!), direct de la Secretariatul General al Guvernului milioane de euro anual.

Dacă până acum câțiva ani UDMR mai păstra în conducerea lui intelectuali veritabili, precum Marko Bela și cei din jurul său având, în componența sa urmași ai gândirii grupării din jurul revistei „Erdelyi Helikon”, se mai putea spera la un fel de normalitate. În prezent pare că totul este pierdut. Înființată în 1928 de fostul ministru de externe al Ungariei revenit în 1926 în România, Miklos Banffy, a luat ființă o altă grupare, care s-a pronunțat pentru apropierea reală între maghiari și români. Grupării din jurul „Erdelyi Helikon” îi datorăm una dintre cele mai complexe încercări de schimbare de paradigmă în relațiile dintre români și maghiari. Transilvanismul, căci despre acesta este vorba, susținea ideea unui destin comun al românilor, maghiarilor și al sașilor, de unde și necesitatea unei apropieri autentice, văzut ca o necesitate istorică impusă de specificul acestei regiuni.

Dar, o dată ce intelectualii au plecat din fruntea UDMR, fiind înlocuiți cu ceea ce putem numi ”conducerea veterinarilor”, spiritul Helykon a fost cenzurat. UDMR, sub zodia veterinarilor seamănă mai ales cu ceea ce descrie Bulgakov, în ”Maestrul și Margareta”. Așa cum Woland, împreună cu suita sa, formată din Koroviev (Fagot), Azazello, motanul Behemot și vrăjitoarea Hella, se instalează în apartamentul 50 din clădirea cu nr. 302 bis de pe strada Sadovaia și terorizează societatea rusească prin jocurile lor halucinante, trupa UDMR condusă de veterinari, infectează politica românească, continuând, cu siguranță, planul Ungariei despre care tocmai am aflat din prezentarea cărții profesorului Bichir.

Gruparea veterinarilor

Întocmai ca și în cartea lui Bulgakov, noii UDMR-iști pot fi descriși ca fiind magicieni, hipnotizatori și ventriloci. Magicieni – pentru că fac să apară lucruri acolo unde nu sunt și invers, lucrurile care sunt cu adevărat sunt trecute în uitare. Hipnotizatori – pentru că modifică percepția oamenilor asupra realității și pentru că îi determină să facă lucruri incredibile.

Astfel, este important să nu uităm că Transilvania, care se pregătește să-și vândă pământurile străinilor, se confruntă cu o situație disperată, tratată extrem de bine în presa transilvăneană. Am redat mai jos din analiza Gazetei de Cluj, care mi se pare cea mai serioasă, elementele cele despre care presa din București nu le-a considerat împortante, sau nu le-a înțeles.

Aproape toate clădirile din centrul oraşelor sunt revendicate de una şi aceeași persoană juridică: Statusul Romano-Catolic. Școli, licee, clădiri de universități, locuinţe, muzee, spitale, biblioteci, librării, sedii de bănci, grădinițe, un total estimat la peste 10 miliarde de lei vechi, trec din proprietatea statului român în proprietatea Bisericii catolice, a Statusului Romano Catolic.

În unele cazuri, SRC se folosește de faptul că, după 1945, când a donat statului român unele clădiri, statul român nu şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, donaţia fiind astfel nulă şi, de fapt, nefiind în discuţie o retrocedare, iar în alte cazuri retrocedarea se face pe baza unor acte extrem de disputate. Pe de-o parte avem Statusul Romano-Catolic, Biserica Catolică şi o serie de reprezntanţi ai UDMR, care susţin cu tărie că centrul marilor oraşe din Transilvania a aparţinut Bisericii Catolice.

Pe de altă parte avem o serie de parlamentari şi istorici care susţin că dreptul de proprietate al Bisericii Catolice şi al SRC este un fals grosolan şi acuză politicienii de tertipuri juridice, ba chiar de retrocedarea mascată a Ardealului. Operațiunea de retrocedare către Biserica Catolică, reprezentată de Statusul Romano-Catolic, a peste 2.000 de clădiri. Până acum se considera că aceste clădiri aparțin de drept Bisericii Catolice. Numai că, în ultima perioadă, o serie de istorici şi oameni politici trag un semnal de alarmă în ceea ce privește legalitatea acestor retrocedări şi proprietarii de drept al imobilelor în cauză.

Un fals cu repercursiuni istorice

Vasile Lechinţan este referent la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, autor şi coautor al peste 20 de volume de istorie fiind unul din cei mai valoroşi cunoscători ai paleografiei latine şi maghiare – secolele XVI-XVIII, fiind totodată şi un reputat medievist. Potrivit lui Lechinţan, „prin aceste aşa-zise retrocedări, se revine, practic, la vechile Constituţii medievale (colecţii de legi ale Dietei Transilvaniei), prin care românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei. Vechile clădiri publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susţinerea şi dezvoltarea cărora au contribuit decisiv şi românii transilvăneni, sunt purificate acum de români, ele fiind date unor instituţii de cult maghiare, deşi acestea nu le-au deţinut niciodată în proprietate”, spune Lechinţan. „Nu trebuie să cerceteze nimeni arhivele pentru a vedea din ce fonduri a fost ridicat, de exemplu, fostul Liceu al Piariştilor din Cluj. Scrie clar, încrustat în piatră, pe frontispiciu, că a fost ridicat din Fondul de Studii – o fundaţie publică alimentată de la bugetul de stat, al cărui gros îl plăteau românii.

Împărăteasa Maria Tereza, a instituit trei mari fonduri publice (similare unor fundaţii de azi) administrate de stat, în vederea susţinerii bisericilor, şcolilor şi studenţilor: Fondul de Religie, Fondul de Studii şi Fondul de Burse. Apoi, în anul 1866, Statusul Romano-Catolic ardelean a solicitat împăratului de la Viena să i se dea în administrare aceste fonduri (aşadar, nu în proprietate). Împăratul aprobă cererea, transferându-le din administrarea statului austriac, în administrarea Statusului.

După instaurarea dualismului austro-ungar (1867), uriaşele averi au fost deturnate, treptat, de Statusul Romano-Catolic, exclusiv spre religia Romano-Catolică. Statusul era o organizaţie formată din clerici şi civili catolici maghiari, care se considerau urmaşii unei caste privilegiate din Evul Mediu.

Marele fals a avut loc, potrivit lui Lechinţan spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când maghiarii au făcut o serie de corecturi: în primul rând au „umblat” la cartea funciară a imobilelor, trecându-le pe acestea din administrarea în proprietatea lor, iar apoi la fondurile tereziene unde au introdus o acoladă scriind, la fiecare fond, „al Statusului romano-catolic ardelean”. Onisifor Ghibu a publicat o copie a acestui fals, în perioada interbelică.

Cum au pus mâna pe fundațiile imperiale

Legal, o fundaţie şi fondurile acesteia nu pot fi proprietatea cuiva, nici măcar a celui care a constituit-o. Ele pot fi doar administrate de cineva. Aceste „împroprietăriri” cum le numeşte Lechinţan, „nu sunt o simplă deposedare materială a românilor de o clădire sau alta, fie ele şi din centrele oraşelor, ci constituie o lovitură adusă în spirit românilor, o lezare a intereselor noastre morale şi spirituale, întrucât noi avem în aceste clădiri o mare investiţie morală şi sufletească, pentru că aici au învăţat şi au profesat marile personalităţi ardelene.

De aceste clădiri sunt legate eforturile prin veacuri ale strămoşilor noştri iobagi. Spre exemplu, Colegiul Reformat Unguresc din Aiud avea în stăpânire feudală 5 sate româneşti care contribuiau la susţinerea financiară a acestuia. Mai departe, Colegiul Reformat din Cluj dijmuia satele Gădălin, Aruncuta, Miceşti şi altele”, spune Lechinţan.

În aceste condiţii, etnia română poate fi considerată principalul finanţator al imobilelor retrocedate acum. Doar la Cluj Napoca, sunt aproape 200 de imobile revendicate în centrul istoric. În ceea ce priveşte enigma legată de faptul că românii au contribuit financiar sau material la construcţia unor imobile, dar nu au reuşit niciodată să le construiască propriu zis, Lechinţan pune acest lucru pe realităţile istorice.

„Religia şi naţiunea românilor erau tolerate după bunul plac al stăpânilor de moşii, iar accesul la meserii şi la cultură nu le era permis. Sute de ani la rând, românii au fost lăsaţi în oraşe doar la muncă sau pentru a-şi vinde produsele agricole. Nu numai stabilirea în oraşe le-a fost interzisă, dar nu aveau voie să-şi construiască bisericile şi casele din cărămidă sau piatră. Mai mult, românii, nu avea voie să călărească, să poarte armă, să îmbrace haine de postav sau să aibă încălţări ca cizmele sau ghetele”, a declarat Lechinţan.  (Urmarea în ediția online de mâine)