Am vizitat zilele trecute grădinița, școala și liceul sumețite în inima fostului cartier evreiesc din Capitală – rezultatul va deveni palpabil în curând, în revista Capital – și, o spun din capul locului, mi-am stăpânit cu greu sentimentul de invidie, dar și pe cele de adâncă nelămurire și admirație.

Cum este posibil ca într-o țară în care miniștrii Educației sunt schimbați precum șosetele, fără ca liderii de carton să înțeleagă importanța continuității și a susținerii unui proiect indiferent de culoarea politică, cum e posibil – spuneam – ca în mijlocul acestei degringolade generale să răsară un plan de învățământ atât de bine pus la punct, atât de chivernisit și de elegant?

Pentru unii mumă, pentru propriii fii, ciumă

Și mă refer, bineînțeles, la „Laude-Reut”, unde omului i se deschide poarta la trei ani pentru a-i (de)păși pragul, în întâmpinarea propriului destin, la 18? Fără ca această poartă spre normalitate să se închidă vreodată cu adevărat.

Adică, atunci când vine vorba despre investiții private, statul înțelege și sprijină inițiativele, livrând cu zâmbetul pe buze autorizații, evaluări etc., iar când trebuie să-și administreze propriul sistem nu mai este în stare? Paradoxal!

Ofertați-o pe Tova!

Ne-am obișnuit însă cu aceste paradoxuri și în loc să sancționăm prompt derapajele politice, întoarcem scârbiți capul sau alegem răul cel mai mic. Așa vom ajunge să întoarcem peste umăr nu numai capetele, ci, peste timp, și șansele copiilor noștri (implicit ale noastre), speranțele și năzuințele lor la un trai decent.

Înțelegeți, domnilor și doamnelor orientați/te, învârtiți/învârtite spre/pe scena politică tot mai alunecoasă a României că se pot clădi astfel de proiecte educaționale și la nivel de națiune!

Nu-i nevoie decât de voință, perseverență, muncă, seriozitate și o bună administrare a banilor. Dacă nu găsiți un român/ă capabil/ă să cristalizeze toate aceste ingrediente, ofertați-o pe Tova, „doamna de fier” de la „Laude-Reut”!