Cum prevesteau comuniștii moartea capitalismului prin apariția rock and roll-ului

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Cum ar arăta azi un articol al celor din generația mea – care i-a prins, ce-i drept pe ultima sută de metri, pe Beatles cântând împreună – despre muzica trap sau mai știu ce năzbâtie (uitați numai ce termen am ales!) pe care o ascultă copiii din jurul nostru. Poate chiar mai rău decât rândurile care urmează, scrise tocmai în 1957 de un poet, dramaturg, evident și publicist, că doar textul de azi l-am desprins din ziarele vremii și nu oricare, ci taman Scînteia, organul de presă al partidului!

Numai că nu nepotrivirea dintre gusturile ziaristului care avea atunci 29 de ani și tinerii rockeri de peste ocean este cheia citirii acestui material, ci felul în care presa comunistă (în anii ei negri, dintre ocupația Armatei Roșii și până în declarația de suveranitate a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) ”descifra” în muzica lui Bill Haley și Elvis Presley semnele prăbușirii capitalismului. Acum știm, au descifrat prost!

În ultimul timp am publicat mai multe materiale care arătau cum era prezentat rock-ul în presa comunistă. Vă reamintim numai Rock'n Roll-ul văzut în 1957 prin ochii secretarului Uniunii Compozitorilor: Femeile sunt molestate, călcate în picioare, azvârlite, stropşite ca pătlăgelele, învârtite în tumbe, Membru al FSN despre cum să te vindeci de rock and roll: hapuri antiisterice, dezinfecţie, dezarmare, destindere ... tămâie și Comuniștii olteni despre Beatles: Boala, care se pare dăunează sistemului nervos, se numește beatlemanie.

Ce vezi tu nu e adevărat!

Cei mai vârstnici vor exclama: ce minciună! Amintindu-și că ascultai rock la radio și tv, că erau formații rock românești care aveau concerte în toate marile orașe. Așa e, dar acest lucru a venit mai târziu, când rock-ul a devenit protestatar în Occident. Cât erau melodii despre ursuleți Teddy, rotiri în jurul ceasului și fete tutti frutti, rock-ul a fost un semn al descătușării pe care liderii din Blocul Sovietic nu îl doreau în preajma tinerilor lor. Ele erau doar Libertate, fără nicio ideologie și asta nu era acceptabil pentru bolșevici.

Așa că ei foloseau argumentele cu care conservatorii și pastorii americani atacau rock and roll-ul – în acei ani, vinilurile erau sparte în stradă – dar și unele inedite, socialiste.

Oricum nu au putut să îl oprească, dar de încurajat l-au încurajat abia când rockerii americani și englezi au început să atace stabilmentele politice din propriile țări. Să nu ne amăgim că am fost originali, fenomene aproape identice au avut loc în toate țările comuniste.

La fel s-a întâmplat și cu folk-ul, dar vom reveni altă dată.

Mai trebuie spus că textul reprodus azi este al scriitorului Victor Bîrlădeanu, cel ce avea să devină peste ani un militant eficient al întăririi relațiilor din România și Israel.

Scînteia din 29 aprilie 1957, articol semnat de Victor Bîrlădeanu. Titlul original:

Civilizația celor ”bîțîiți și rostogoliți” – Reportaj antiepidemic sau scurt preludiu la o necesară cercetare clinică.

”Rock’roll“... Şi mai prescurtat „Rocky“... Pe romîneşte, „bîţîie-te şi rostogoleşte-te !“ Cele trei cuvinte englezeşti, precum şi toată avalanşa ulterioară de drăgălaşe diminutive, denumesc maladia cea mai răspîndită la ora actuală în întreg Occidentul. La New York şi la München, la Londra şi la Lisabona, „Rock and roll“ face ravagii, aşa cum făcea la începutul veacului gripa spaniolă. Şi poate că nu m-aş ocupa de această maladie în coloanele ziarului, reţinîndu-vă atenţia, dragi cititori, dac-ar fi vorba pur şi simplu de o boală ca toate celelalte.

Dar în „Rock an roll“ şi în nenumărate alte fenomene simptomatice asemănătoare mulţi oameni lucizi văd — şi pe drept cuvînt — numele nou al unei boli mai vechi, al unei cangrene care roade adînc şi netulburat trupul unei lumi, al unei civilizaţii. O civilizaţie care devine — pe măsura şubrezirii temeliilor ei, pe măsură ce se macină şi se astupă vechile izvoare vii — civilizaţia celor „bîţîiţi şi rostogoliţi“.

La început a fost Elvis... Un nume care nu vă spune, desigur, nimic. Un nume care însă a făcut „să se zguduie cele două Americi“ (după expresia unui reporter american).

Cine-i Elvis ? Pe numele lui întreg Elvis Presley, acest june „destul de urîţel“ (aprecierea aparţine aceluiaşi reporter), a lansat într-o bună zi, într-un bar newyorkez, un nou dans bazat pe cunoştinţe speciale într-ale echilibristicii.

Noul dans — însoţit de o „muzică“ corespunzătoare în care bateria şi trompeta se iau la întrecere întru imitarea zgomotelor junglei — este alcătuit, într-adevăr, dintr-o combinaţie de bîţîială malarică şi schimonosire epileptică, cu rostogolirea peste cap a partenerei, ca într-un acces furios de „delirium tremens“.

După cum vedeţi, maladia e complicată şi grea, prezentînd simptome conjugate ale mai multor boli care ating serios sistemul nervos... Dacă vă aşteptaţi însă să vă relatez cum Elvis Presley a fost luat frumuşel de chică şi băgat în cămaşa de forţă sau pus sub duşuri reci, vă înşelaţi amarnic. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat. Ne aflăm doar la New York...

A doua zi dimineaţă Elvis Presley a devenit „noua stea care a luminat cu strălucirea unui soare firmamentul Americii“.

Ziarele i-au publicat fotografia pe prima pagină, revistele au tipărit ample biografii însoţite de suite fotografice (Elvis la un an, în pernă, dînd din picioare, Elvis la patru ani, schimonosit de plîns, Elvis la opt ani trăgînd de codiţe o micuţă colegă de şcoală - toate acestea considerate fiind ca semnificative şi precoci prevestiri ale „geniului“), iar în unele colegii şi pensioane, unde sunt educaţi băieţii şi fetele de bani gata ai milionarilor şi miliardarilor, s-au şi format „Asociaţii Elvis“, alcătuite din înflăcăraţi adepţi ai „bîţîielii şi rostogolirii“.

Peste cîteva zile, pe străzile multor oraşe ale Americii întîlneai grupe de tineri şi tinere îmbrăcaţi în cămăşi sau pantaloni pe care puteai citi: „Il iubesc pe Elvis“, „Elvis — singura mea dragoste“ Iar în cabarete, baruri şi în incinta cluburilor studenţeşti, primele acorduri ale „Rock and roll“-ului dezlănţuiau furia ameţitoare a unor „bîţîieli şi rostogoliri“ epuizante, care nu de puţine ori se terminau cu leşinul protagoniştilor sau degenerau în bătăi fulminante ca în renumitele filme „western“.

Hollywoodul a exploatat de îndată tam-tamul publicitar, lansînd într-un timp record filmul al cărui erou era Elvis Presley, „Rock around the Clock“ („Bîţîie-te în jurul ceasului“). Şi un tineret intoxicat, ameţit, desfigurat se bîţîia fără contenire într-un tremurici paranoic şi abracadabrant..

Discipolii lui Elvis Presley s-au găsit cu duiumul

Ca orice afacere rentabilă, „Rocky“ a atras zeci de „creatori“ ai unor „Super Rock“ şi „Ultra Rock“ menite să lărgească breşa psihozei. Unul dintre aceştia este Alan Freed, un aşa numit „disk jockey“ al radioului new-yorkez, care — pentru a face şi mai mare senzaţie — şi-a alcătuit o orchestră din tineri sub 20 de ani cu care asurzeşte urechile şi ameţeşte minţile.

De curînd presa occidentală era plină de titluri, în care senzaţia ieftină se împletea cu groaza reală, despre teribilul accident care era cît pe-aci să se intimple în sala Paramount din New York (Times Square) la unul din concertele lui Alan Freed. 3.500 tineri care populau balconul acestui stabiliment fuseseră aduşi într-o asemenea stare de frenezie dementă, încît săreau pe scaune, îşi rostogoleau partenerele peste cap, îşi convulsionau trupurile epileptic, bocăneau în podea ca într-o viziune de apocalips.

Poliţia şi proprietarii sălii au adus de urgenţă arhitecţi pentru a cerceta soliditatea balconului... În acelaşi timp, cei două mii de tineri care rămăseseră în afara sălii, nemaiputînd căpăta bilet, declanşaseră în plină stradă o „bîţîială şi rostogolire“ colectivă de atari proporţii, încît au oprit pentru ore întregi orice fel de circulaţie. Urletele guturale de provenienţă misterioasă — „hep“, „chaachaa“ — transformaseră acest paşnic colţ al marelui oraş într-o uriaşă menagerie asmuţită.

În Anglia maladia a ajuns cu transatlanticul „Queen Elisabeth“, în persoana lui Bill Haley şi a orchestranţilor săi supranumiţi „cometele".

Nu mai descriu bătălia care a avut loc la Southampton, la sosirea în port a transatlanticului. Mă limitez numai la redarea cîtorva fragmente din reportajul ziarului „Daily Sketch“, intitulat „Dansaţi, dansaţi nebuneşte !“, despre sosirea lui Bill Haley în gara Waterloo din Londra.

„Cinci mii de tineri înebuniţi după eroul lor au dat ieri peste cap cordoanele de poliţişti în faţa gării londoneze Waterloo pentru a face lui Bill Haley, maestrul noii ere a „Rock and roll“-ului, cea mai frumoasă primire de care s-a bucurat vreodată o celebritate în Anglia. Femei ţipau, leşinau, îşi ridicau copiii în sus în timp ce cortegiul lui Haley se strecura încet prin valul admiratorilor săi cuprinşi de delir... Am văzut tineri care strigau, împinşi de poliţie, care croia cu forţa drum maşinii prin zidul de oameni...

Am văzut o femeie căzînd leşinată pe aripa automobilului şi o mamă isterică ţinînd un copil mic şi îngrozit deasupra capetelor mulţimii agitate... Urletul a 5.000 voci zguduia acoperişul de sticlă al gării Waterloo. Maşina a pornit, păzită de poliţie. În acele momente, admiratorii şi au dat seama că Haley le scapă.

În zece secunde ei au înconjurat automobilul, formînd un zid compact de corpuri omeneşti, pe o adîncime de sute de oameni. Maşina lui Haley s-a oprit. Mulţimea batea în geamurile ei, doi tineri urcîndu-se pe acoperiş. Ei au fost daţi jos de poliţie. Alţi doi poliţişti au sărit pe capota maşinii, ajutînd la croirea unui drum prin zidul tinerilor intoxicaţi de „Rock and roll“... Un sfert de oră mai tîrziu, Haley era liber şi gonea în maşină peste podul Waterloo“.

Cine e Bill Haley? Dau cuvîntul ziarului burghez belgian „Le soir” : „Acest american este un om de afaceri a cărui publicitate se bazează pe reacţii primitive. Acum trei ani nu era nimic în Statele Unite... În prezent, ca şef de orchestră, a devenit un om de afaceri, ca şi foştii lui patroni. Banii aduşi de tam-tamul reclamei îi fructifică...“

Căci „Rock’n roll“-ul e un mare business în primul rînd şi înainte de orice.

El este o vacă grasă de muls pentru ingenioşii exploatatori ai prostului gust şi ai freneziilor psihopate. Aceasta şi explică dealtfel uriaşa campanie publicitară desfăşurată în jurul lui. Profiturile cărora le dă naştere această „maladie", difuzată cu bună ştiinţă în minţile tinere, sunt de-a dreptul fabuloase. Numai cu filmul „Rock around the Clock“ pe care s-au cheltuit 350.000 dolari, s-au cîştigat 3 milioane, iar cu toate filmele lui Elvis Presley — circa 20 milioane dolari.

Anul trecut, societatea R.C.A. a vîndut 13.500.000 discuri şi mai mult de 2.600.000 albume cu Elvis Presley, iar la produsele vîndute cu numele lui sau cu titlurile feluritelor lui cîntece şi dansuri: „Lătratul cîinelui“, „Inimă spartă“ etc. — produse dintre cele mai felurite: cămăşi, fuste, pălării, rujuri de buze — s-au cîştigat alte 20 milioane de dolari.

Businessul acesta deşănţat a ajuns să-i indigneze pînă şi pe maeştrii jazzului „clasic“. Căci — şi aici fac o paranteză pe care o socot utilă — jazzul american care a dat din rîndurile sale asemenea valori reale ale muzicii contemporane ca Ghershwin, Armstrong şi alţii, nu este în întregime infectat de „Rock’n roll“-işti. Sunt mari artişti ai genului — pe care „rock’n’roll“-iştii îi numesc „square“, capete pătrate — cărora le repugnă profund acest putregai etalat cu neruşinare în văzul lumii.

Louis Armstrong, cunoscutul artist negru, a declarat de curînd : „Rock’n roll ? Nimic nou. Este un fel de muzică primitivă cîntată acum o sută de ani de niște triburi din sud la înmormîntări". ..

Și o psihoză. Da. „Rock’n roll“-ul este o psihoză — una din multele mărturii ale cumfilitului crah spiritual în care se zbate lumea capitalistă în a doua jumătate a veacului nostru.

Această stare de lucruri a devenit bătătoare la ochi şi pentru unii oameni de cultură americani. Asociaţia psihiatrilor americani a atras de curînd atenţia că „Rock and roll“-ul constituie o primejdie groaznică pentru echilibrul sufletesc al tineretului american. Iar unul dintre cei mai renumiţi psihiatri ai Statelor Unite, prof. dr. Joost Merlop, a definit de curînd „Rock’n roll“-ul drept „un semn al depersonalizării individului, un semn de veneraţie extatică a pasivităţii şi de descompunere mintală“. Acelaşi psihiatru adaugă: „Dacă nu putem să zăgăzuim acest val de narcoză ritmică şi celelalte valuri de nebunie frenetică, noi ne vom pregăti propria noastră decadenţă într-un pandemonium de dansuri funebre“.

Cît de departe a ajuns această psihoză vă puteţi da seama numai din următorul fapt, relatat recent in presa engleză. Pentru a atrage tineretul în biserica sa, reverendul P. M. Leach, preot anglican din parohia Saint-Andrew, la Peckham (Londra), organizează şedinţe de „Rock and roll“ după serviciile religioase duminicale. Reverendul participă uneori în persoană la aceste dansuri profane. Fără comentarii! Între „Rock’n roll“şi „doctrina Eisenhower“ s-ar părea că nu există nici o legătură.

Dar aparenţa înşeală. „Rock’n roll“-ul, pe lîngă expresia unui imens pustiu spiritual, este totodată şi unul din mijloacele utilizate pentru îndobitocirea tineretului, un mijloc de alungare a oricăror preocupări ale conştiinţei, de dezlănţuire a Instinctelor primare, de sălbăticire şi împietrire a sufletului. Or, aceasta este calea cea mai eficace pentru a creşte soldaţi fără conştiinţă, capabili să distrugă fără să clipească vieţi omeneşti şi tezaure ale culturii, să meargă la moarte pentru a transpune în viaţă planurile de expansiune imperialistă ale lui Nelson Rockefeller, Dupont de Nemours şi altor monopolişti dezinteresaţi.

Cu „Rock and roll“ în loc de minte şi cu „hep“ în loc de suflet e mai uşor de ucis ! ...Da, „Rock and roll” ul nu e un simplu dans ci un fenomen simptomatic. Simptomul unei mari degringolade. Degringolada unei civilizaţii care, pe zi ce trece, devine tot mai mult a „celor bîţîiţi şi rostogoliţi“.