Atitudinea unui copil de respingere a autorităţii părintelui vitreg vine deseori din greşelile făcute de părintele natural, care nu-i acordă drepturi egale.

Un părinte vitreg poate fi la fel de bun sau chiar mai bun decât unul natural, însă atât copilul, cât şi părintele natural trebuie să-i ofere şansa de a construi relaţia.

Pentru copil, apariţia unui părinte nou este derutantă, frustrantă şi, de multe ori, nedorită. El crede că noul părinte vrea să-i ia locul integral celui care a părăsit familia, iar dacă nu este sprijinit de adulţi, nu va şti cum să se raporteze la părintele vitreg.

Cea mai frecventă reacţie ce apare când un partener nou se alătură familiei este aceea de confuzie, din toate părţile: copilul nu ştie ce caută în viaţa lui şi dacă îl va înlocui pe cel plecat, părintele natural nu ştie ce drepturi să-i acorde nou-venitului, iar părintele vitreg nu-şi găseşte locul în acest aranjament.

Părintele vitreg, credibil dacă cel natural îl face credibil

Cel mai vulnerabil este, negreşit, copilul. Psihoterapeutul Gina Bălan spune că incertitudinea este deseori cauzată şi întreţinută de părintele natural cu care a rămas copilul.

"Acesta nu-i acordă drepturi egale noului soţ, iar copilul simte ambivalenţa. Când intervine în discuţiile dintre părintele vitreg şi copil sau reacţionează la criticile lui ţinând partea copilului, cel mic realizează că părintele natural deţine controlul şi va specula acest lucru". Când părintele natural îi spune celuilalt "lasă-l în pace, nu e copilul tău", autoritatea şi credibilitatea lui dispar automat.

"Nu am nimic împotriva mamei care te-a născut"

Provocarea părintelui vitreg este de a găsi modul în care să-şi facă loc în inima copilului fără ca acesta să-l considere un duşman al părintelui de acelaşi sânge. Pe lângă căldură şi comportament echilibrat, părintele vitreg trebuie să-şi declare poziţia şi intenţia.

"Nu am nimic împotriva mamei care te-a născut, dar aş vrea să fiu şi eu mămica ta", este abordarea recomandată de psiholog pentru o mamă vitregă. Iar, în astfel de cazuri, tatăl natural i-ar putea acorda credit spunându-i copilului: "Este mama ta vitregă, ea şi-a luat răspunderea să te crească, te rog să o asculţi!".

Reguli şi multă răbdare

Situaţia e cu atât mai delicată cu cât copiii sunt mai aproape de perioada adolescenţei, când sunt tentaţi să refuze un nou partener pentru părintele cu care au rămas. Psihoterapeutul Gina Bălan îi sfătuieşte pe părinţii aflaţi într-o astfel de situaţie să le explice copiilor că dacă se recăsătoresc nu e pentru a le face lor pe plac sau a-i supăra, ci pentru că le e necesar lor, adulţilor.

Aşadar, drumul spre integrare în noua familie e deschis şi menţinut aşa de către părintele natural. Specialistul mai spune că, ulterior, pentru a se crea o relaţie e nevoie de timp, răbdare, îngăduinţă şi, nu în ultimul rând, de reguli din partea ambelor părţi (părinte vitreg şi adolescent).

Mulţi părinţi divorţaţi sau văduvi decid să-i scutească pe copii de dificultatea acceptării unui membru nou în familie, însă acest lucru e o greşeală. Psihologul spune că este mai bine pentru un copil să ştie că are o mamă sau un tată vitreg decât că nu are mamă ori tată.

Mai mult, pentru o bună dezvoltare psihică, copilul trebuie să ştie că, în raport cu părintele, el este copilul, iar altcineva partenerul de viaţă, pentru a nu-şi asuma roluri nepotrivite.

"E mai bine pentru un copil să ştie că are o mamă sau un tată vitreg decât că nu are mamă ori tată." GINA BĂLAN, psiholog

SFATURI PENTRU PĂRINŢII VITREGI

Fiţi răbdători, nu forţaţi copilul să vă placă

• Oferiţi-vă timp pentru a dezvolta o relaţie care să funcţioneze cu copilul vitreg. Ataşamentul şi dragostea se dezvoltă în timp, mai ales când este vorba despre copii preadolescenţi sau adolescenţi. Unele cercetări arată că un copil sub 5 ani va avea o relaţie optimă cu părintele vitreg în unu-doi ani. Copiii mai mari au însă nevoie de mai mult de atât (la un copil de 10 ani ani, spre exemplu, poate dura 10 ani până să-şi accepte deplin părintele vitreg).
• Lăsaţi copilul să stabilească paşii relaţiei. Dacă copilul este deschis şi pare să aibă nevoie de afecţiune, nu îl dezamăgiţi. Însă dacă este retras şi precaut, nu-l forţaţi să interacţionaţi. Respectaţi-i "barierele" şi implicaţi-vă încet şi cu multă răbdare.