Cum călătoreau în România basarabenii aflaţi sub ocupaţie rusească. Amintiri din perioada sovietică

Sârma ghimpată de la Prut, demontată în 2010/ Sursa foto: https://news.ungheni.org/

Republica Moldova. După ocuparea Basarabiei de către ruşi, mai bine de 20 de ani călătoriile peste Prut, în ambele sensuri, au fost interzise. Românilor de pe ambele maluri ale Prutului li s-a permis să – şi viziteze rudele de care au fost despărţiţi în urma „eliberării” sovietice abia după ce la şefia Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a ajuns Leonid Ilici Brejnev, în 1966.

Astfel, primele întâlniri cu apropiaţii, despărţiţi de „eliberatori” pentru mai bine de două decenii, au avut loc abia la sfârşitul anilor 60. Doar că pentru a obţine permisul de a trece Prutul era foarte greu, doritorii fiind verificaţi de agenţii KGB cel puţin un an.

O istorie dureroasă a unei femei dintr-un sat din raionul Orhei, care şi-a îmbrăţişat mama, fraţii şi surorile, care timp 22 de ani au crezut-o moartă, ne-a povestit-o Marina Şalin, nepoata femeii care a trăit în dreapta Prutului fără ca să poată comunica celor de acasă că este vie.

Iar în 1975 Marina Şalin a reuşit ceva de neînchipuit în perioada respectivă – a fost în România!

Revenirea după mai bine de 20 de ani

Domnica provenea dintr-o familie numeroasă din satul Ocniţa, raionul Orhei. Părinţii au dus-o de tânără la o mănăstire. Tânără a dispărut fără urmă, cu celelalte măicuţe şi ascultătoare (posluşnice) în timpul operaţiunii Iaşi-Chişinău din august 1944. „Ne-au urcat în caroseria unei maşini militare şi ne-au trecut peste Prut. Nu ştiu cine a organizat. Dar ştiam că fugim de ruşii care distrug bisericele, împuşcă preoţii şi călugării. A fost totul în mare grabă”, le-a explicat Domnica apropiaţilor săi la prima întâlnire, după o despărţire îndelungată.

Marina Şalin îşi aminteşte despre apariţia mătuşii sale în sat. „Era într-o zi de vară. Nu-mi amintesc exact în ce an, dar la sigur că era Brejnev la conducere. Căci în magazine apăruse pâinea. După ani grei de sărăcie şi foame, oamemii îl scriau pe Leonid Ilici la slujbe de sănătate.

Deşi majoritatea sătenilor se aflau la muncă în câmp, vestea despre revenirea mătuşii Domnica s-a dus repede. Una din surorile ei care fugea la vale, chiar a căzut jos şi s-a rostogolit”, îşi aminteşte Marina Şalin.

Imposibilitatea de a reveni acasă

Interlocutoarea noastră susţine că mătuşa ei a trecut prin multe greutăţi până şi-a aranjat viaţa. „A spus că a trecut prin iad. A fost umilită, era considerată rusoiacă. Dar a reuşit să facă cursuri de asistentă medicală. Şi s-a aranjat la un spital pentru copii în satul Ştefăneşti, judeţul Botoşani.

Totodată, îngrijea şi de o preoteasă, al cărui soţ a fost executat în închisorile comuniste.

Mătuşa Dica, după cu era dezmierdată, a reuşit să ajungă la mormântul unui rabin. Unde s-a rugat cu lacrimi şi după aceasta viaţa ei a luat o altă întorsătură. Dar nu a putut să revină acasă!!! Chiar dacă locuia aproape de graniţă”, povesteşte Marina Şalin, şi ea fostă asistentă medicală.

Preoteasa de care îngrijea basarabeanca Domnica avea un fiu, Mihai, învăţase şi el la seminarul teologic, dar nu a reuşit să slujească în lăcaşul Domnului, fiind condamnat la ani grei de închisoare. Pentru că nu i-a acceptat pe comunişti. Când Mihai a fost eliberat din închisoare, a găsit-o pe maică-sa în pragul morţii, fiind îngrijită de o femeie necunoscută.

Preoteasa i-a spus fiului: „Dica are grijă de mine, dezinteresat, fără ca să vrea ceva în schimb. Vezi, dacă ai de gând să-ţi întemeiezi o familie, alege-o pe ea. Un suflet mai blând n-ai să găseşti”.

Cei doi s-au căsătorit după moartea preotesei. Ambii aveau sub 40 de ani. Copii nu au avut. „Dar au dus o viaţă demnă, au fost o familie exemplu pentru comunitate, pentru respectul şi bunul simţ de care au dat dovadă. Şi nu au uitat niciodată de Dumnezeu. Au mers la biserică şi au trăit în credinţă până la sfârşitul vieţii”, ne-a spus nepoata lor din Orhei.

Cum au ajuns o asistentă medicală şi o muncitoare de la uzină să călătoarească „în străinătate”

După prima vizită a Domnicăi la baştină, aceasta a început să corespondeze cu nepoata Marina. Ultima a învăţat afabetul latin la şcoala de medicină şi era şi cea mai cărturară din familie. Şi, o raritate absolută, Marina avea automobil şi permis de conducere. Primul automobil particular din sat!

Anume de la nepoata ei basarabeanca de la Ştefăneşti afla toate noutăţile din familie şi din sat.

Iar prin 1973 Domnica a întrebat-o pe Marina dacă vrea să-i facă o vizită. „Eram tânără, curioasă, îmi plăcea să călătoresc. Dar mai departe de Odesa nu fusesem nicăieri. Şi pe acele timpuri era o mare minunăţie să mergi peste graniţă. Nimeni din sat nu fusese.

Totuşi, aveam un fel de frică să merg singură într-o ţară despre care mi se insuflase ani la rând că este una străină. Aşa că am convins-o pe verişoara Nadia, şi ea nepoată a mătuşii Dica. Şi am ma vrut să o iau şi pe fiica mea. I-am scris datele noastre, din certificatele de naştere.

Pe atunci nici nu erau acte de identitate. Basarabenii au primit dreptul de a-şi perfectă paşapoarte interne abia în 1960. Aveau dreptul, dar nu era şi obligatoriu. Carnetul de colhoznic şi carnetul de muncă erau documentele obligatorii. Paşaportizarea a devenit obligatorie în Basarabia abia prin 1975-1976”, ne-a spus fosta asistentă.

Acte perfectate timp de un an

Ca să poată primi viza pentru România, era nevoie de o invitaţia specială, în care să fie indicat scopul vizitei, gradul de rudenie şi adresa exactă unde vor sta vizitatorii. Invitaţia era trimisă ca o scrisoare obişnuită. Apoi trebuia de mers la secţia raională de miliţie , unde, la prezentarea invitaţiei, se depunea o cerere pentru perfectarea paşaportului de călătorie în străinătate a cetăţeanului Uniunii Sovietice.

Perfectarea documentului dura mai multe luni. Nu pentru că era nevoie de mult timp pentru perfectarea documentului. Dura pentru că erau îndelungate verificările KGB-lui. Paşaportul era eliberat numai cu acordul celor de la KGB.

Apoi urma viza. Care se obţinea doar la Ambasada Republicii Socialiste România de la Moscova. Iarăşi era o procedură de durată. Aşa că Nadia, Marina şi fiica ei de cinci ani au primit paşapoartele cu viză pentru România abia peste un an. „Nu ştiu cum ne-au permis, a fost o nebunie. Eu cântam în cor, puteam desena şi făceam gazete de perete la sărbătorile sovietice, cu propagandă comunistă, cum era pe atunci.

Nadia lucra la uzină, era comsomolistă şi fruntaşă a muncii socialiste. Cred că din aceste considerente KGB-ul a acceptat călătoria noastră. Şi cred că nu au verificat bine cine ne-a invitat. Căci nu aveau să ne permită dacă ştiau că unchiul Mihai sau Luţă, cum îl dezmierda tanti Dica, era un fel de duşman de clasă”, ne-a spus doamna Marina.

Cercei de aur ascunşi în aspirator

Călătoria până la Botoşan a fost una... foarte lungă. Au plecat din sat cu autocarul până la Orhei, de acolo au luat autocarul până la Chişinău, apoi au mers cu troleibuzul până la gara de trenuri. , unde îşi procurase bilete până la Iaşi. La Ungheni au aşteptat câteva ore ca să schimbe roţile la tren, căile ferate în România fiind mai înguste. În acest timp au trecut şi controlul vamal.

Mătuşa Domnica i-a scris nepoatei să aducă, dacă poate cercei de aur. Marina a cumpărat trei perechi, câte una a pus în urechi ea şi Nadia, iar o pereche a ascuns-o în furtunul aspiratorului. „Nu ştiu cum nu i-au găsit. Au verifica aspiratorul cela de-a mărunţelul. Dar iată în furtun nu s-au uitat. Lipisem cerceii cu plasture. Tremuram de frică. Ca să vă închipuiţi cât de dur era controlul, la întoarcere, tanti Dica ne-a dat câteva lămâi. Iar rusoaicele de la vamă, că erau numai rusoaice la vama sovietică, le-au tăiat pe toate în două.

Dar la vama românească am avut o altă surpriză. Ne-au avertizat să ne întoarcem cu cerceii pe care îi purtam. Aşa am ajuns eu şi Nadia nu doar să ajungem în România, dar şi să purtăm cercei de aur, o raritate pe atunci la moldoveni”, ne-a spus Doamna Marina.

„Veneau să ne privească ca pe exponate”

Oaspeţii din Basarabia au fost întâmpinaţi la gara din Iaşi de nenea Luţă şi un nepot de al său, care avea maşină. Aşa au ajuns la Ştefăneşti în casa mătuşii lor. Chiar dacă locuiau nu departe de frontieră, cei din mahala au dat busna să le vadă pe „rusoaice”.

„Veneau să ne privească ca pe exponate. Erau curioşi să vadă cum arată rusoaicele. Şi fiecare aducea câte ceva ca să ne servească. Atunci am gustat pentru prima dată prăjitură cu rom şi cu sirop din zahăr ars. Şi plecau parcă uşuraţi după ce ne înţelegeam perfect la vorbă. Adică nu eram noi chiar rusoace. Dar nu vorbeam nimic despre politică. Ne avertizase nenea Luţă că peste tot şi pereţii au urechi.

În cele două săptămâni ne împrietenisem cu mai mulţi locuitorii din Ştefăneşti. Unii chiar au plâns când am plecat.

Nepotul lui nenea Luţă ne-a plimbat pe la Iaşi. Rămâneam cu gura căscată de ce vedeam acolo. Am fost şi la Bucureşti. Mari minunăţii!”, îşi aminteşte interlocutoarea.

Ultima întrevedere a basarabencei din Ştefăneşti cu fraţii de peste Prut

Au urmat apoi încă două vizite a Domnicăi la baştină, venind însoţită de soţul ei. Apoi vizitele s-au mai rărit. Nu din cauza distanţei, dar a sistemului extrem de birocratizat pentru obţinerea vizelor.

Restructurarea lui Gorbaciov a adus un suflu nou în relaţiile externe ale Uniunii Sovietice. Sute de basarabeni au putut să treacă Prutul şi să se vadă cu rudele. La fel, au început să vină şi cei din România. Anume atunci au mai făcut o vizită în Basarabia Mihai şi Domnica Axinte, de aceasta dată fiind însoţiţi de un nepot şi soţia sa. Aceasta a fost ultima vizită a Domnicăi pe meleagurile natale.

Apoi au venit în ospeţie la Ştefăneşti doi fraţi şi sora mai mare. Erau deja în vârstă toţi. Aceasta a fost ultima lor întâlnire. Acum nici unul nu mai este în viaţă.

După podurile de flori de la începutul anilor 90 ,Marina şi fiica ei au mai fost de câteva ori în vizită la mătuşa lor. Unchiul Mihai nu mai era în viaţă. Apoi Marina a primit o scrisoare că nu mai este în viaţă nici tanti Dica.