Evenimentul Zilei > Actualitate > Românca nominalizată la premiul „Imigrantul anului”: „Am venit în Canada cu nimic”
Românca nominalizată la premiul „Imigrantul anului”: „Am venit în Canada cu nimic”

Românca nominalizată la premiul „Imigrantul anului”: „Am venit în Canada cu nimic”

O româncă din Canada, nominalizată la premiul „Imigrantul anului”, descrie, într-un interviu pentru EVZ, transformarea ei de la un simplu emigrant care a plecat cu mâna goală la un avocat respectat de comunitate.

Corina Anghel Bachmann a crezut inițial că e o glumă. Asta a fost prima ei reacție când a primit un e-mail de la revista „Canadian Immigrant”, publicație dedicată comunităților de emigranți, în care i se spunea că a fost nominalizată printre cei 75 de finaliști din 500 de propuneri la titlul de „Imigrantul anului”. „Premiul” e de fapt o distincție oferită de revistă, în urma unui vot online, în luna aprilie.

Corina le-a scris celor de la revistă, i-a întrebat cum a ajuns pe lista lor. I s-a răspuns că angajații ei canadieni au propus-o și că s-a calificat mai departe. Corina Anghel Bachmann s-a simțit mândră. 

Când a ajuns în Canada, imediat după decembrie 1989, Corina nu era însă avocatul de succes de azi, patron al propriului birou de avocatură care se ocupă cu litigii legate de drepturile asiguraților în caz de accidente de mașină. Pe atunci, în 1990, era o profesoară de engleză, abia ieșită cu nici un an în urmă de pe băncile facultății. Fugise din România abia scăpată de comunism, împreună cu soțul, pentru că nu se așteptau ca lucrurile să se schimbe în bine.

Corina a făcut curățenie în casele oamenilor, a fost chelneriță, a făcut  ce a trebuit ca să supraviețuiască în acei primi ani grei în țara adoptivă. Nu a renunțat însă la școală. Și la un vis, stârnit încă de la primul contact cu legea canadiană, când a cerut azil în 1990: a vrut să fie avocat. Și a reușit. Azi, povestește  – în fraze rostite  jumătate în engleză, jumătate în română, ca într-o nouă limbă modelată de cele două lumi în care a trăit – că nu și-ar dori să se afle în alt loc de pe planetă.
Într-un interviu acordat „Evenimentului zilei”, românca nominalizată la titlul de „Imigrantul anului” – un rol simbolic, dar care o face să se simtă apreciată – își descrie drumul și momentele care i-au decis traseul.

O PROFESOARĂ AJUNGE ÎN CANADA
„Primul meu job a fost să curăţ case. Am fost plătită cu mai nimic”

EVZ: Cum ați plecat în Canada?
Corina Anghel Bachmann: La începutul lui decembrie 1989, soţul meu şi cu mine am primit înştiinţare să ne ridicăm paşapoartele pentru care deja aplicasem.  În ziua în care trebuia să ne ducem să le luăm, a început însă Revoluţia. Soţul meu s-a dus oricum să le ia, dar birourile erau  închise. Deci, n-am avut încotro, a trebuit să stăm să aşteptăm, şi să sperăm că Revoluţia o să reuşească. Nu îmi pare rău că am fost acolo în timpul ei – nu e o experiență pe care a trăit-o oricine. Când mă uit acum la televizor şi văd filmări din Egipt, Libia sau Siria, înţeleg prin ce trec oamenii.  Apoi, în ianuarie, când s-a deschis biroul de paşapoarte din Sibiu, ne-am dus imediat şi am luat actele. Părinţii ar fi vrut să rămânem în România – ziceau că o să fie mai bine – dar eu n-am avut încredere că o să văd schimbări  radicale. După cum se zice – pasărea din mână valorează mai mult decât cea de pe gard – aşa şi eu am simţit, că nu pot să renunţ la şansa să emigrez în Canada. Aici am cerut azil politic. Guvernul canadian ne-a desemnat un avocat pentru imigrări, care ne-a reprezentat. Ăsta a fost primul meu contact cu legea canadiană. Procesul a fost lung, a durat mai bine de un an, dar până la urmă şi eu şi soţul meu am fost acceptaţi ca refugiați, sub Convenția de la Geneva. Îmi amintesc că mă gândeam că mi-ar plăcea să fac ce făcea avocatul acesta, că mi-ar plăcea să fiu avocat într-o zi. După trei ani în Canada, am aplicat pentru cetăţenie – suntem amândoi cetăţeni Canadieni din 1993.

În România cu ce vă ocupați înainte?
Am făcut Facultatea de Filologie, la Timișoara, cu specializare în limba şi literatura română şi engleză. Am terminat în iunie 1989. Am fost profesoară pentru trei luni (septembrie – decembrie, 1989), după care a început Revoluţia. În Februarie 1990 am venit în Canada.

„Mi-a spus că nu voi reuși niciodată”

Cum ați găsit că erau lucrurile în Canada? Cum vi s-au părut oamenii?
La început, am locuit în Montreal, Quebec, un oraş şi o provincie unde se vorbeşte mai mult franceza. Nu ne-a fost uşor.  Eu la şcoală învăţasem engleza – franceză nu am ştiut deloc. Am venit în Canada cu nimic. Doar eu, soţul meu şi trei valize. Sora mea, care a venit în Canada înaintea noastră, ne-a ajutat puţin, dar nici ea nu avea prea multe pe vremea acea. Primul meu job a fost să curăţ case. Am fost plătită cu mai nimic, pe sub masă. Pe urmă am găsit un serviciu „mai bun” –  chelneriţă la un restaurant. Am lucrat la restaurant cam trei ani. Iarăşi, nu a fost uşor.  Banii ajungeau de chirie şi mâncare, de altceva, nu prea. Mobila, îmi aduc aminte, o luăm de la colţul străzii – unde lăsa lumea lucrurile care nu le mai trebuiau.  Şi totuşi, în timpul cât am servit la mese, am făcut și cursuri prin corespondență, doar că să țin pasul cu educația. La un moment dat, am fost acceptată pentru un curs guvernamental pentru oameni care nu au terminat liceul – am mințit în legătură cu educația mea ca să fiu primită. Aici am învățat să dactilografiez și să lucrez pe calculator. Cu aptitudinile astea, am găsit de lucru într-un birou. Tot la școala asta mi-am exprimat interesul de a urma cursuri de Drept, dar un profesor mi-a spus că e mai bine să uit asta, că nu voi reuși niciodată. Am crezut-o și nu m-am interesat mai departe să ajung la Drept.

Apoi, prin 1995, soțul meu a aplicat la Universitatea McGill pentru o diplomă în zoologie (el fusese medic veterinar în România). În momentele aceleea, eram disperată, așa că am decis să depun și eu actele pentru universitate. Și profesorul de acolo care s-a uitat peste aplicațiile noastre a aruncat o privire pe hârtii și a spus: „Nu ai experiența necesară pentru zoologie. Dar de ce nu încerci la Drept? Ai tot ce trebuie pentru asta aici, în dosar”.  Omul ăsta mi-a schimbat viața. Nu l-am mai revăzut. În ziua aceea, m-am întors acasă, am sunat cinci-șase școli de Drept, am aplicat și am așteptat. Peste câteva luni, prima mea scrisoare de admitere a sosit, de la o școală din Alberta. Am plâns. Și, peste alte săptămâni, a venit și a doua scrisoare de admitere. Era din London, Ontario. M-am mutat acolo și am început școala în 1995. Ăsta a fost momentul în care am știut că viața mea în Canada începe cu adevărat.

A contat vreun pic că sunteți imigrantă din România când ați ajuns la Drept?
Nu cred că a contat. Dar cred că a contat că aveam experiență de viață: că am crescut într-o țară comunistă, că fusesem martoră la o revoluție și că imigrasem într-un loc cu altă civilizație și stil de viață. În dosarul de admitere pentru facultate, a trebuit să trimitem și un eseu despre viața noastră și cele mai notabile experiențe și de ce ne dorim să fim avocați. Îmi amintesc că eseul meu avea titlul „I have a dream” („Am un vis” – n.r.), ca în faimosul discurs al lui Martin Luther King.

După ce am fost acceptată, nu a fost greu să termin școala. Am văzut că examenele de aici erau mult mai ușoare decât în România. Cele mai multe erau „open book” („cu cartea deschisă” – n.r.), adică te lăsau să deschizi manualul și să cauți răspunsuri. În România, toate examenele sunt ca să înveți pe de rost tot.

Am putut lua împrumuturi pentru studenți de la bancă și bursă de la școală. Și când am terminat școala, aveam ceva datorii, dar aveam și o hârtie pe care scria că sunt avocat. Hârtia asta valora mai mult decât toți banii cheltuiți ca să merg la Drept.

Cum e munca dumneavoastră, ca avocat?
După ce am terminat facultatea de avocaţi, am găsit serviciu la o firmă într-un oraş mai mic, în Ontario. Am lucrat cu această firmă din 2000 până în 2008, după care m-am hotărât să-mi deschid business-ul propriu. La ora actuală, sunt singurul avocat la firmă, dar am opt angajaţi. Am fost întotdeauna de principiu că succesul firmei mele se bazează pe clienţii şi angajaţii mei. Fără ei, nu am nimic. Ca urmare, am făcut tot posibilul să tratez clienţii şi angajaţii mei cu respect şi recunoştinţa. Firma mea se ocupă exclusiv cu reprezentarea oamenilor care au fost răniți în accidente de maşină.  Asta înseamnă o luptă cu companiile de asigurare ca să ne asigurăm că răniții își primesc beneficiile și tratamentul pe care legea din Ontario le oferă.

„Oh, yes, Dracula, Ceaușescu!!!”

Cum sunt priviți emigranții, în general, în Canada?
Eu pot să vorbesc doar din experiența mea. Eu, personal, nu m-am simțit niciodată discriminată. Dimpotrivă, când oamenii au auzit că familia mea a rămas în România au vrut și mai mult să mă ajute. Acum, când sunt un avocat cu acte în regulă cu o afacere de succes, oamenii mă tratează cu și mai mult respect. Dar nu toată lumea e la fel de norocoasă ca mine. Sunt elemente în societatea canadiană care nu suportă ideea că există și imigranți. Cred că imigranții le iau locurile de muncă și se folosesc de ajutoarele sociale. Dar asta nu e ceva diferit față de ce e în Europa. De fapt, situația din Canada nu e nici de departe la fel de rea ca în Europa în ce privește asta și cred că majoritatea populației de aici e încă prietenoasă cu imigranții.

Despre români ce cred azi canadienii?
Întrebarea asta mă face să râd. Pentru că prima dată când am ajuns în Canada, de fiecare dată când îi spuneam cuiva că sunt din România, exclamau: „Oh, yes, Nadia Comăneci, Dracula!!!”. Astăzi, când le spun că sunt româncă, îmi zic: „Oh, yes, Dracula, Ceaușescu!!!”. Cam asta e tot ce știu oamenii despre România – vine din puținul pe care îl văd la televizor. Și, din când în când, cineva mă mai întreabă: „România nu e locul ăla unde s-au purtat atât de urât cu copiii din orfelinate?”.

ÎNTOARCEREA ACASĂ
„Satul unde am crescut era unul fantomă”

Ați mai fost în țară? Cum vi s-a părut?
Ultima dată când am fost în România era înainte ca fiica mea, Bianca, să se nască. Ea împlinește acum 14 ani, așadar a trecut ceva vreme. M-am simțit foarte ciudat să mă întorc: nimic nu mai arăta la fel, oamenii pe care îi știam nu mai erau acolo, casele și comunități întregi dispăruseră. Prietenii mei plecaseră toți prin Europa. Reclame la Coca Cola și Pepsi erau peste tot. Recunoșteam străzile, dar nu mare lucru. Sibiul nu mai era orașul pe care îl știam.

Eu am crescut cu buncii într-un sat de lîngă Sibiu, Dobârca. Și când m-am întors acolo, prin 1996-1997, satul era unul fantomă. Toți, în afară de trei-patru persoane, plecaseră. Casele se prăbușeau. Casa bunicilor mei, casa în care am crescut, nu mai avea ferestre și abia mai avea ziduri. Iarba din spatele casei crescuse mai înaltă decât mine. M-am simțit de parcă o sută de bombe au căzut peste sat.

Și mi-am amintit de povestea din folclor pe care am învățat-o în facultate, la Timișoara: cu Făt Frumos care pleacă într-o călătorie și se întoarce peste un an acasă. Dar când revine, vede că părinții i-au murit și că prietenii sunt bolnavi și bătrâni. Dar el era tot frumos și tânăr. Făt Frumos s-a întors într-o lume pe care n-o recunoștea, din care dispăruseră toți cei dragi. Așa m-am simțit și eu când m-am întors: am fost plecată doar câțiva ani, dar părea că fusesem plecată de o veșnicie.

V-ați mai întoarce să locuiți în România?
Nu, nu mă voi mai întoarce niciodată, pentru că lumea în care am crescut nu mai există. Apoi, am făcut din Canada casa mea și nu regret. Canada, în opinia mea, rămâne cel mai bun loc unde poți locui în lume și sunt privilegiată că am putut să mă stabilesc aici.

MARATONUL IMIGRANTULUI
„ Niciodată nu este timp destul”
   
Știm deja că sunteți avocată, că ați fost nominalizată la un premiu „Imigrantul anului”. Vorbiți-ne însă despre pasiunile dumneavoastră. Cum vă petreceți timpul?
Iubesc alergatul – alerg cu pasiune. În Ianuarie 2009 m-am lăsat (în sfârşit) de fumat. Din păcate, am înlocuit ţigarea cu mâncarea şi în câteva luni m-am îngrăşat vreo 15 kg. Din disperare, am început să mă duc la sală şi să alerg. Cu timpul, am început să alerg cu un grup de alţi „obsedaţi” cu alergatul, şi am început să devin pasionată de alergat. De atunci, am alergat 1 maraton (42.2 km) şi 4 jumătăţi de maraton (21.1 km). În prezent, alergatul este parte din viaţa mea de zi cu zi – mă ajută cu menţinerea greutăţii, cu sănătatea fizică şi mentală. Timpul este singurul lucru de care nu am parte prea mult. Niciodată nu este timp destul să fac tot ce aş vrea să fac. Zilele acestea, îmi împart timpul între servici, casă, soţ şi copii, gym, yoga, alergat, activităţi de caritate în comunitatea în care trăiesc şi peste hotare, glumind şi râzând cu prieteni minunaţi, citind când am timp…
Notă: Corina Anghel Bachmann a contactat „Evenimentul zilei” în urma apariției interviului  pentru a declara că mesajele de pe forum semnate cu numele ei nu îi aparțin. 

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News