O casă veche, bătrânească, așa cum se făceau pe vremuri, în mijlocul unor case luxoase, construite de tinerii din Bixad, care au luat calea Occidentului, pentru a munci pe bani mai mulți ca și în România, este casa lui Gyorgy Maguran. S-a născut acum 100 de ani, cu câteva luni înainte de Marea Unire. S-a născut pe vremea Imperiului Austro Ungar, de aici și prenumele de Gyorgy, adică de la Gheorghe. Părinții l-au declarat Gheorghe, dar oficialii unguri s-au opus. ”Nu se poate Gheorghe, ci doar Gyorgy”. Și Gyorgy a rămas. După 1 Decembrie 2018, a devenit cetățean român, dar prenumele nu și l-a mai schimbat. Era suficient numele neaos românesc pe care îl purta, Maguran.

Acum, bătrânul, care a fost pe front, în al doilea război mondial, pe când avea 22 de ani, a fost sărbătorit cu mare alai. Are atâția ani cât are și România.

În Bixad, toată lumea știe unde stă Gyorgy Măguran. ”La numărul 350”, ți se spune și ți se mai spune că ”e o casă mică, autentic românească”. Casa în sine e ruptă total de lume și de specificul locului din zilele noastre. Un albastru viu și intens acoperă un lut ars plămădit cu grijă și răbdare. Se îmbină perfect cu lemnul și ferestrele mici. În pridvor două cergi mari cât jumătate de casă. Toate acestea fac notă distinctă față de proximitatea contemporană din Țara Oașului.

Creștinii ortodocși prăznuiesc Sfinții Apostoli Petru și Pavel. În ajunul sfintei sărbători, curtea familiei Maguran a răsunat de ritmurile inconfundabile ale Oașului, de cântece patriotice și de bucuria a cinci generații adunate la un loc.

Sărbătorit de Ministerul de Interne

Gyorgy Maguran a trecut de ziua în care a împlinit 100 de ani, acum câteva luni în urmă. Acum așteaptă cu nerăbdare ca și țara, pentru care a luptat pe front, să se aniverseze. Vrea să meargă la Alba Iulia. Asta dacă îl ”țin picioarele și a fi cât de cât sănătos”.

Sunt dintr-un an amândoi: și el, și țara! Iar el a apărat-o pe front. Era pe lângă Oradea Mare când a primit vestea alături de camarazii săi. Când au strâns din dinți și din armele rămase și li s-a spus că vor merge acasă. O vreme, el s-a liniștit. Apoi țara a fiert din nou. A slujit-o și a apărat-o. Și nu a plecat de aici numai atâta vreme cât alții l-au silit să o facă. S-a spetit în minele nemților, apoi s-a întors acasă, fără să se uite înapoi nici măcar o clipă.

A dat pământului românesc tot ce a avut: credință, urmași, sudoare. A strâns într-o bătătură cinci generații, iar acum se bucură de zilele cu sănătate pe care Divinitatea îi îngăduie să le împartă cu doamna lui, și cu patru din cei șapte copii pe care i-au avut, nepoți, strănepoți și urmașii lor. E aprig la minte și molcom la vorbă și ar avea atâtea lucruri să spună deodată, încât nu știe pe care să le rostească primele.

I-a așteptat cu lăutari

Și-a luat straiele oșenești și cu femeia care i-a stat alături toată viața a ieșit în poartă să-și primească oaspeții. Cu sticla de pălincă în mână și cu cele mai autentice straie oșenești, Maguran aștepta cu emoție sosirea celor care aveau să îl sărăbătorească oficial. În plus, a chemat și lăutari, așa cum se face în Țara Oașului, atunci când se sărbătorește ceva important.

La poarta familiei au ajuns militari, jandarmi, polițiști de toate felurile și de la toate armele ministerului. Unii i-au dat un drapel, alții o diplomă și alții un tort cu cele trei culori ale drapelului românesc. Maguran și-a poftit musafirii în curte, apoi s-a așezat în capul mesei de unde a discutat cu fiecare în parte. Și fiecare dinbtre cei prezenți s-au bucurat la fel de mult ca bătrânul, ”frate cu țara”.