Republica Moldova. Foametea organizată din 1946–1947 a fost una dintre cele mai crunte tragedii care au lovit Basarabia în secolul XX. În doar câteva luni, peste 200.000 de oameni au pierit, înfrânți de foame și disperare, într-o tăcere forțată de regimul sovietic. Moldova sovietică a devenit cea mai afectată regiune din întreg imperiul. Cu o mortalitate de zece ori mai mare decât în Rusia și de cinci ori mai mare decât în Ucraina. Istoricii vorbesc azi despre „un genocid cu premeditare”. Astăzi, la aproape opt decenii distanță, această rană a rămas aproape uitată. Istoricii sunt de părere că tăcerea e o continuare a crimei. Totuși, de aproape 20 de ani, în fiecare a treia sâmbătă din aprilie, Republica Moldova marchează o zi de comemorare a victimelor acestei nenorociri.

Seceta, ca pretext; politica, ca vinovat principal

Deși seceta din 1946 a fost severă, afectând întreaga regiune a Europei de Est, ea nu a fost cauza exclusivă a foametei.

Hărțile climatice și datele meteo din perioada 1930–1956 arată că nivelul precipitațiilor a fost comparabil cu alte secete din deceniile anterioare. Care nu au generat o asemenea catastrofă umanitară.

Diferența a fost făcută de deciziile politice. În ciuda recoltelor compromise, regimul sovietic a impus cote de colectare imposibil de atins — inițial 165.000 de tone de cereale, apoi „redus” la 72.000 de tone, în contextul unei recolte totale de doar 365.000 de tone.

Pe 12 octombrie 1946, Sovietul Miniștrilor al RSSM a emis o decizie secretă care cerea intensificarea colectărilor de cereale „cu orice preț”. Această campanie, denumită popular „măturarea podurilor”, a lăsat satele fără grâne pentru consum propriu, iar țăranilor nu li s-a permis să păstreze nimic.

În paralel, elitele comuniste beneficiau de cantine speciale și suplimente salariale pentru a-și procura hrană din magazine închise publicului larg. În timp ce sătenii își îngropau copiii în grădini, fără sicrie, funcționarii de partid primeau conserve și pâine albă.

În Basarabia postbelică, foametea nu a venit doar din cer. Dar și din deciziile cinice luate la Kremlin.

În timp ce în România seceta lovea la fel de grav, aici satele erau pur și simplu lăsate să piară. Grânele erau exportate în URSS. Iar oamenii rămași fără hrană își mâncau câinii, coaja copacilor și în cazuri extreme, propriile rude.

„Au fost sate unde în fiecare dimineață morții erau adunați cu căruțele și duși direct în gropi comune”, povestesc arhivele sovietice, desecretizate abia după 1990.

La școli, elevii se prezentau cu burțile umflate de la malnutriție. Iar în sate întregi nu se mai nășteau copii, pentru că foametea răpise și speranța, relatează istoricii.

 

Foametea care a rescris identitatea

Istoricii subliniază că foametea a fost începutul „reeducării identitare”. Oameni înfometați nu gândesc liber, nu rezistă. După foamete, au urmat deportările în Siberia, colectivizarea forțată și rusificarea agresivă. Limba, cultura, numele proprii – toate au fost treptat îndepărtate.

„Cei care își pierd memoria, își pierd și libertatea”, spune istoricul Anatol Țăranu.

De aceea, mulți cercetători numesc foametea din 1946–1947 „Holodomorul basarabean” și cer ca ea să fie recunoscută ca genocid.

Genocidul alimentelor nu a fost doar o tragedie umanitară. A fost, spun istoricii, începutul distrugerii conștiinței românești din Basarabia. După foamete au urmat deportările, colectivizarea, propaganda sovietică și rusificarea. Identitatea românească a fost înlocuită cu „moldovenismul sovietic” – un construct ideologic menit să șteargă legătura cu România.

„Oamenii flămânzi nu luptă, nu se revoltă. Foametea a fost o metodă eficientă de a supune o populație percepută ca ostilă”, explică istoricul Anatol Țăranu.

De-a lungul timpului, mai mulți oameni au povestit despre ororile prin care au trecut în acele vremuri.

De exemplu, Dumitru Novițchi din satul Vadul lui Isac, Cahul, supraviețuitor al foametei, relata pentru TVR Moldova: "Spuneau, uite, acela mănâncă oameni, uite, acolo mănâncă oameni. Eu mergeam pe drum și îmi era frică. Țin minte, îmi era frică: gata, ne mănâncă și pe noi. Era strașnic de tot, de tot". Tot el și-a amintit cu oroare: "Noi nu am mâncat pâine, doi ani de zile nu am văzut pâinea. Vai de viața ceea care era. Și uite așa au trecut toate".

Campaniile de „ajutor” care adânceau suferința

Ironia tragică a regimului sovietic a fost că, în plină foamete, au fost organizate campanii obligatorii de „împrumuturi de stat”. Populația era forțată să doneze bani statului, în două campanii succesive în 1946 și 1947. În același timp, „ajutorul alimentar” oferit prin cantine consta în supe slabe, contra cost, și în porții umilitoare. Pentru mulți, o farfurie de zeamă clară era tot ce primeau într-o zi întreagă.

În martie 1947, un raport intern al Ministerului Sănătății al RSSM recunoștea că „nici un program de alimentație specială nu poate acoperi necesarul minimal de supraviețuire”. Cu toate acestea, regimul continua să exporte grâne spre Moscova și alte regiuni ale URSS.

O tragedie ascunsă: Foametea care a devastat Moldova și a fost uitată

Zeci de ani, acest genocid a fost îngropat sub o tăcere impusă. În perioada sovietică, nu aveai voie să vorbești despre foamete. Era o crimă „fără martori și fără învinuiți”. Abia după 1990, în perioada ”perestroikăi” (în rusă перестройка, însemnând „reconstrucție” sau „reorganizare”), au început să iasă la suprafață primele mărturii și documente.

Cu toate acestea, în Republica Moldova de azi, tragedia rămâne marginalizată. Deși aproape 200.000 de oameni au murit în urma foametei, abia în 2022 Republica Moldova a instituit, prin hotărâre de Parlament, o zi de comemorare – marcată anual în a treia sâmbătă din aprilie. Nu există un monument național dedicat victimelor. Niciun muzeu. Nicio lecție completă în manuale.

„E un episod dureros și incomod, pentru că lovește în moștenirea sovietică încă prezentă în mentalul colectiv”, spun cercetătorii.

Mulți politicieni încă evită subiectul. În 2007, un proiect de condamnare a foametei a fost blocat în Parlament de către majoritatea comunistă. Tăcerea rămâne politică de stat, chiar și la zeci de ani după căderea URSS.

„Un popor care își uită martirii își taie propriile rădăcini”, avertizează istoricul Anatol Țăranu.

Recunoașterea ca formă de vindecare

Spre exemplu, în Ucraina, foametea din 1932–1933, cunoscută ca Holodomor, este astăzi recunoscută oficial ca genocid și comemorată prin monumente și muzee. În Republica Moldova, foametea din 1946–1947 rămâne, însă, aproape uitată. Memoria e încă fragmentată. De aceea, istorici și activiști cer asumare, educație și comemorare reală.

„Doar adevărul ne poate elibera. Fără memorie, suntem un stat fără rădăcini”, spun ei. Iar tragedia din 1946–1947 nu trebuie să fie doar o cifră în statistici. Ci un strigăt din trecut, pe care avem datoria să-l ascultăm.

Istoricii spun că „numai prin asumarea suferinței putem rupe lanțurile trecutului colonial”. Ei recomandă „recunoașterea oficială a genocidului” și „integrarea acestei tragedii în educația națională”.

„Fără memorie și adevăr, Moldova riscă să rămână prizoniera unei istorii dictate de alții. Să-i comemorăm pe cei pierduți. Să le spunem numele. Să le aprindem o lumânare. Să transformăm suferința lor într-o lecție pentru viitor. Nu doar din compasiune, ci dintr-o datorie profundă – morală, civică și națională.”, menționează istoricul Anatol Țăranu.