Mihai Caraman a fost unul dintre agenții de elită ai DIE și a devenit celebru nu numai în această lume a spionajului, datorită performanței de-a pătrunde în zona secretelor deținute de NATO. Timp de 11 ani a operat rețeaua condusă de Caraman, care ulterior, după Revoluție a devenit directorul Serviciului de Informații Externe în intervalul 1990-1992.

Profesorul Florian Banu, autorul cărții „Mihai Caraman – un spion român în Războiul Rece”, a rememorat evenimente din perioada acelui eveniment fără precedent, infiltrarea în structurile NATO.

„Făcând abstracţie de apartenenţa României la o alianţă militară, edificată prin „Tratatul de la Varşovia” (14 mai 1955), de protocoalele de colaborare în domeniul informativ încheiate cu Uniunea Sovietică, ca şi de interesele reale de securitate naţională în contextul epocii bi-polarismului, unii analişti au preferat o abordare tezistă, puternic simplificatoare: secretele N.A.T.O. au ajuns la Bucureşti şi apoi la Moscova, deci România a fost şi a rămas satelitul fidel al U.R.S.S. şi, pe cale de consecinţă, Mihai Caraman a fost… spion sovietic!

Or, în mod evident, lucrurile erau mult mai complexe! Plasată în sfera de influenţă sovietică ca urmare a înţelegerilor discrete realizate în anii 1943-1945 între „Cei Trei Mari” (U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie), România a fost nevoită să-şi elaboreze propria politică de securitate naţională în contextul căderii „Cortinei de Fier” şi a divizării lumii în două blocuri politico-militare antagonice”, a spus Florian Banu pentru jurnalistii.ro.

„Având frontieră comună cu o superputere, înconjurată exclusiv de state cu regimuri comuniste (unele dintre acestea cu pretenţii teritoriale), plasată în mod firesc de către N.A.T.O. în rândul statelor inamice, România avea opţiuni limitate în materie de politică externă şi de securitate naţională.

Ca urmare, culegerea de informaţii secrete cu valoare strategică şi elaborarea unei diplomaţii inteligente reprezentau singurele opţiuni pentru navigarea printre nenumăratele crize ale Războiului Rece.

Evitarea angrenării într-un conflict global, pe fondul unor tensiuni precum cele generate de blocada Berlinului sau „criza rachetelor din Cuba”, ca şi al prevenirii unei invazii „prieteneşti” (cum au cunoscut Ungaria, în 1956, şi Cehoslovacia, în 1968) au fost imperative ale vremii, care trebuie înţelese la adevărata lor dimensiune şi complexitate. În opinia mea, pe acest fundal trebuie proiectată şi analizată activitatea deosebit de importantă, din mai multe puncte de vedere, a reţelei Caraman”, a mai spus profesorul.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE