La 12 decembrie, britanicii își vor alege deputații dar apărarea nu pare miză în campania electorală

Judecând după programele lor, Partidul Conservator al lui Boris Johnson și Partidul Laburist al lui Jeremy Corbyn, cele două grupuri politice principale din Marea Britanie, au poziții apropiate  în materie de apărare.

Amândoi doresc să continue modernizarea descurajării nucleare, să favorizeze industria britanică de armament și să mențină efortul de apărare la 2% din PIB, precum și angajamentele Regatului Unit în cadrul al NATO.

Deloc surprinzător, cu excepția, poate, a lui Jeremy Corbyn, care, în calitate de susținător al dezarmării nucleare, a cerut în trecut abolirea Alianței Nord Atlantice.

Cu toate acestea, Partidul Conservator și-a asumat angajamentul de a crește regulat bugetul de apărare cu cel puțin 0,5% mai mult decât inflația. Dar nu este sigur că acest lucru va fi suficient pentru a finanța numeroasele programe de echipamente lansate de Ministerul Apărării Britanic.

Această incertitudine generează tensiuni între cele trei ramuri ale forțelor britanice, așa cum a dezvăluit The Times. Mai ales că succesiunea generalului Sir Nicholas Carter, actualul șef al Apărării, este deschisă.

Astfel, armata britanică estimează că a fost a cincea roată a la căruță în ultimii ani. Deși 500 de vehicule blindate de luptă ale infanteriei, ARTEC Boxer, vor fi livrate până în 2023, armata a fost nevoită să facă anumite concesii, cum ar fi acceptarea faptului că doar 148 din cele 227 de tancuri Challenger vor fi modernizate, scrie Opex 360. Și efectivele de oameni, care urmau să se ridice la 82.000 de soldați după reducerile decise la începutul anilor 2010, au scăzut la 73.000 de oameni. Și ar putea fi vorba de un format și mai redus, la 60.000 / 65.000 de oameni.

De reamintit că, la momentul operațiunii Iraqi Freedom, în 2003, armata britanică avea 102.000 de soldați, ceea ce i-a oferit o marjă suficientă pentru a trimite o divizie de 26.000 de oameni.

Aceste reduceri de personal în armata britanică ar permite finanțarea programelor Forțelor Aeriene Regale (proiectul F-35, proiectul avionului P-8 Poseidon, drone și avionul de nouă generație Tempest)și ar menține, sau chiar ar crește, capacitățile Marinei Regale, ale cărei 13 fregate tip 23 (clasa Duke) și 6 distrugătoare tip 45 (clasa Daring) nu sunt suficiente pentru a-și onora contractul operațional.

Chestiune care s-a văzut vara aceasta, după ce Iranul a capturat petrolierul britanic Stena Empiro.

„Nu există nici o îndoială că reducerea taliei Royal Navy, din 2005 - de la 31 de fragate și distrugătoare la 19 astăzi - a avut un impact asupra capacității noastre de a ne proteja interesele din întreaga lume", a avansat fostul amiral Alex Burton, la BBC.

Totuși, Royal Navy nu a fost „sacrificată” cum sugerează amiralul Burton. Dat fiind faptul că și-a putut reînnoi submarinele nucleare de atac de tipul Trafalgar cu cele din clasa Astute, că beneficiază de modernizarea disuasiunii britanice cu programul de submarine nucleare lansatoare de rachete Dreadnought, sau că va dispune de două „Littoral Strike Group”, grupuri bazate fiecare pe un nou tip de navă (Littoral Strike Ship). Fără a uita și de două portavioane din clasa Queen Elizabeth, pe care le va finaliza în curând, grație unei investiții de peste 56 miliarde de euro.

În timp ce cea de-a doua navă de acest tip, HMS Prince of Wales, tocmai a sosit la Porstmouth, iar prima, HMS Queen Elizabeth, își continuă încercările pe mare, armata britanică este „blocată” ...

Întreținerea acestor două portavioane va consuma, evident, resursele de care are nevoie. Armata britanică „detestă portavioanele, pe care le-a considerat întotdeauna elefanți albi”, adică echipamente „mai scumpe decât benefice” și a căror implementare și întreținere reprezintă o povară financiară, a declarat o sursă militară pentru Sunday Times. De aici sugestia sa de a închiria cel puțin unul - HMS Prince of Wales - Statelor Unite, pentru a degaja o marjă de pentru manevră de care să beneficieze forțele terestre britanice.

Această opțiune nu este însă cea a lui Ben Wallace, fost ofițer al armatei britanice care a devenit ministru al apărării în iulie trecută. Sau, cel puțin, nu încă.

Wallace le-a spus oficialilor Marinei Regale că cele două portavioane ar putea fi dislocate cu aeronave americane (F-35B ale US Marine Corps) sau escortate de Navele NATO pentru a reduce costurile de operare.

Evident, Royal Navy nu este pregătită să închirieze unul dintre portavioanele sale. În schimb, liderii săi și-au unit forțele cu British Army pentru a pune presiune asupra...Royal Air Force care, potrivit lor, și-ar putea reduce efectivele.

În general, marina britanică a tergiversat mult cu portavioanele sale. În mai 2010, se estima că doar una dintre aceste două nave ar fi suficientă și a avansat ideea de a o converti într-o configurație CATOBAR (catapulte și sistem cu cârlig de prindere a avioanelor). Și asta pentru a crește interoperabilitatea cu forțele aeriene navale franceze și americane.