EVZ Special
Special
Camera 226 și „lovitura de stat”. Cum a devenit Ion Iliescu stăpânul României postcomuniste
Ion Iliescu și Nicolae și Elena Ceaușescu. Sursa foto: Wikipedia
Din cuprinsul articolului
Ion Iliescu s-a născut pe 3 martie 1930, la Oltenița, județul Călărași. A fost fiul lui Alexandru Iliescu, un comunist ilegalist. În decembrie 1931, tatăl său a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare.
La vârsta de un an, Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgară), care nu s-a interesat niciodată de soarta lui. La scurt timp, Alexandru Vasile Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu.
Mama sa naturală, Maria Toma, era fata unor rromi din Bulgaria, iar mama sa vitregă, Maria, era tot de etnie rromă, fiind soră cu mama lui Florin Cioabă. Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul Rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României.
A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953, unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.
Cariera politică timpurie: 1944–1989
Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”.
Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru. Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.
Ascensiunea în Partidul Comunist
Ion Iliescu în tinerețe. Sursa foto: Wikipedia
La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC. La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR. A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.
În 1971, Nicolae Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul lui Ceaușescu), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vicepreședinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974–1979).
În 1979 a fost numit președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Ion Iliescu este eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.
Decembrie 1989: „Fac un apel către tovarășul Iliescu să vină la televiziune!”
După fuga lui Ceaușescu de la Comitetul Central, pe 22 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru a făcut apel public către Ion Iliescu să vină la televiziune. Atunci, Iliescu a plecat de la Editura Tehnică la Ministerul Apărării Naționale (MapN), unde a luat legătura cu comandanții militari și s-a asigurat de sprijinul acestora.
Abia după aceste asigurări a apărut în fața televiziunii, susținând că Ceaușescu „a întinat idealurile socialismului” și convocând un miting al „oamenilor de bine”. A revenit la MapN pentru a stabili primele măsuri de preluare a puterii. La mitingul de la ora 17, mulțimea a scandat „Fără comuniști!”, ceea ce a schimbat dramatic cursul evenimentelor.
Conspirația din camera 226 și transformarea „Frontului Salvării Naționale”
După respingerea de către mulțime, Iliescu s-a retras împreună cu colaboratorii săi în „camera 226” de la etajul 2 al fostului CC, păzită strict, unde au decis consolidarea puterii în mâinile lor.
Aici s-a conturat „lovitura de stat” care a schimbat revoluția anticomunistă în preluarea puterii de către o echipă pro-moscovită, cunoscută de Iliescu din vremea Ceaușeștilor. S-a decis înlocuirea etichetei „Partid Comunist” cu „Frontul Salvării Naționale” (FSN).
În discuțiile purtate aici, Iliescu a subliniat că noua structură va prelua întreaga administrație locală și va asigura funcționarea serviciilor vitale: energie, căldură, apă, comerț, transport.
Când a fost ridicată problema pluralismului politic, Iliescu a declarat că acesta se va desfășura „în cadrul Frontului”. Au fost dezbateri aprinse, dar în final s-a impus formula „Frontului Salvării Naționale” ca organ unic de conducere, continuând astfel dominația unui singur partid sub altă denumire.
Sursa foto: Wikipedia
Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și, prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu al statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și ai partidelor noi create.
Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova – prin intermediul ambasadei – să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document.
Mărturiile unor personaje cheie
Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române: Dumitru Mazilu (fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN), generalul Ion Hortopan (fost comandant al Infanteriei și Tancurilor), viceamiralul (în rezervă) Ștefan Dinu (șef al Direcției de Informații a Armatei – DIA), precum și generalul Ștefan Gușă (șef al Marelui Stat Major General), care s-a opus vehement acestei inițiative.
Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989, acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon.
Primele declarații politice post-revoluționare
Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. A susținut adoptarea la scară largă a reformelor în stil Perestroika, nu eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova, dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și de faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.
În decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu, Ion Iliescu declara: „S-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”
Aceste idei au fost susținute și de alți membri ai FSN, cum ar fi Silviu Brucan, care declara la începutul anului 1990 că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu, nu împotriva comunismului. Iliescu a evocat mai târziu posibilitatea de a încerca un model de socialism „suedez”.
