După ce săptămâna trecută evz.ro a prezentat prima parte a studiului privind destinul imigranţilor din Canada şi a lansat dezbaterea "Canada, locul cel mai bun de t răit din lume?", astăzi vom prezenta a doua parte a studiului care arată cum se face salarizarea şi care sunt săracii şi bogaţii Canadei.

Studiul "Destinul imigranţilor canadieni în presa scrisă şi electronică" a fost realizat de Hilda Hencz. Informaţiile prezentate au ca sursă datele din perioada 2004-2006, iar studiul a fost publicat în 2008. Citiţi duminica viitoare a treia parte a studiului "Ce ştiu candidaţii la emigrare; sistemul federal de selecţie".

Citiţi şi: Canada, cel mai bun loc din lume în care să trăieşti?

Bogaţii şi săracii Canadei

Există şi o altă faţă a fericirii, despre care se vorbeşte mai puţin: distribuţia veniturilor potrivit coeficientului GINI. Cu cât acest coeficient este mai ridicat, cu atât discrepanţa dintre bogaţi şi săraci este mai mare. În 2005, Canada avea acest coeficient destul de ridicat, de 33,1, la egalitate cu Elveţia, spre deosebire de ţări cu un coeficient sub 25: Ungaria, Danemarca, Japonia.

România are coeficient ul 30,3, iar ţările din America Latină au între 49,1 (Venezuela) şi 59,1 (Brazilia). Datele statistice oficiale (publicate în 15 martie 2001) arată cum anume este împărţită bogăţia Canadei: 10% din populaţia ţării (cca. 3 milioane) posedă 53% din avuţia netă a ţării; următorii 10% posedă 17%, alţi 10% posedă 11%, iar restul de 70%, (adică cca. 21 milioane de locuitori) are doar 19% din avuţie; mai trebuie menţionat faptul că 20% (din cei 70%) n-au decât datorii. Informaţiile publicate anual în revista Canadian Business cu privire la topul celor mai bogaţi 100 de canadieni sunt preluate şi de către cotidianul Métro.

În 2004, familia Thomson, cea mai bogată, deţine 22,03 miliarde de dolari. Provincia Québec are trei miliardari pe primele 10 locuri: Paul Desmarais (cu Power Corporation) - locul 6 cu 3,94 miliarde, familia Saputo – locul 7 cu 2,78 miliarde, David Azrieli (Canpro Invesments) – locul 9 cu 2,26 miliarde. Familia miliardarului québechez Bombardier (1,27 miliarde, în scădere cu 27% faţă de anul precedent ), de la uzinele căreia România cumpără garnituri de metrou, se situează pe locul 21. Cântăreaţa montréaleză Céline Dion nu se mai regăseşte în topul celor 100, nu pentru că averea ei s-ar fi micşorat, ci pentru că alţii s-au îmbogăţit mai mult. În anul 2005, averile acestor miliardari au sporit; în topul miliardarilor québechezi se găseşte acum şi Jean Coutu, proprietarul lanţului de farmacii cu acelaşi nume.

Primii 100 din top deţin peste 130 miliarde $, adică aproape 12% din PIB-ul Canadei şi cam 60% din PIB-ul României. Statisticile arată că interesele financiare, politice şi culturale ale Canadei sunt controlate de un grup de numai două mii de persoane, grupul excluzând femeile şi băştinaşii; circa 80% din acest grup sunt de origine britanică, iar 90% sunt de confesiune protestantă, după cum arată cartea coordonată de Jane Hutchings: "Canada. Ghid complet".

Cam ce venituri au ceilalţi canadieni, ştiind că în 1999, sub 80.000 de canadieni aveau un venit de peste 250.000 de dolari canadieni pe an?

Ziarele sunt foarte zgârcite în aceste informaţii, practic nu spun mai nimic. Aflăm totuşi că beneficiarii de salarii anuale uriaşe (4-6 milioane de dolari) sunt managerii unor mari corporaţii. Venituri de milioane de dolari pe an au şi hocheiştii.

Presa oferă câteva informaţii despre salariile anuale situate în jur de 200.000 - 300.000 de dolari - premierul Canadei (295.400 $), judecătorii din structurile federale (216.600-232.300), precum şi despre salariile anuale situate între 100-200 mii $: parlamentarii (cca. 150.000 $) sau preşedintele Comitetului executiv al Primăriei din Montréal (126.082 $). Cele mai multe informaţii se referă la salarizarea medicilor (232.000 $ salariul mediu pe an al medicilor specialişti din provincia Québec). În ciuda funcţiei înalte, un salariu anual destul de modest pentru această funcţie - cca. 110.000 $ - avea Lise Thibault , reprezentanta reginei Marii Britanii în provincia Québec între anii 1997-2007, după cum aflăm din Zigzag (iulie 2007).

Anchetată pentru cheltuieli nejustificate în interes privat în timpul mandatului său, în valoare de 700.000 $, îşi dă demisia; potrivit legii, are dreptul la o pensie anuală echivalentă cu 30% din salariul mediu din ultimii 5 ani, adică la 33.000 $, sumă mai mult decât modestă. Nu se dau informaţii dacă înaltul funcţionar a suferit în vreun fel rigorile legii.

Alte informaţii din presa montréaleză se referă la salariile anuale ale celor care au absolvit şcoli canadiene. Aceste date sunt relevante dacă le comparăm cu salariile pe care le primesc imigranţii care şi-au obţinut diplomele în afara Canadei şi care sunt angajaţi mai ales în sectorul serviciilor şi sunt plătiţi, în general, cu sume variind între salariul minim (cca. 13.500 $) şi cel mediu (cca. 30.000 $).

Salariile unor categorii de muncitori calificaţi pot fi mai mari decât ale absolvenţilor de învăţământ superior. Muncitorii calificaţi, cu diplomă de studii profesionale (DEP - diplôme d’études professionnelles), au următoarele venituri anuale: macaragiu şi tehnician betonist (61.516 $), mecanic ascensoare (48.516 $). Absolvenţii cu diplomă de studii colegiale (DEC - diplôme d’études collègiales) primesc: 37.700 $ (informatician), 44.356 $ (chimist), 43.524 $ (construcţii aeronautice).

Absolvenţii cu diplomă universitară şi examen de licenţă (bacalaureat) au salarii decente, adică destul de mari, uneori chiar mari: medic dentist (94.484 $), farmacist (69.420 $), statistician (52.572 $), spre deosebire de un inginer constructor (49.088 $) sau un inginer mecanic (46.07 $). Salariile cresc odată cu vechimea în muncă şi se referă la sectorul de stat; spre exemplu, în 2001, un inginer (din domeniile construcţii, electrotehnică, mecanică, automatică) cu o vechime de peste 14 ani, are venitul între 70-80 mii de dolari. Farmaciştii sunt la mare căutare şi sunt mai bine plătiţi în sectorul privat, unde pot primi cca. 74.000 $ doar cu bacalaureat, iar industria farmaceutică le oferă chiar peste 100.000 $.

Într-un anunţ al Comisiei şcolare din Montréal unui inginer mecanic i se oferea maximum 65.425 $, în funcţie de experienţă, iar o secretară de şcoală primeşte cca. 30.000 $ (15,48 $/h), cerinţele fiind cinci ani de studii secundare şi DEP în secretariat. Unui director în resurse umane, o profesiune des întâlnită, i se oferă între 49.766-66.354 $; trebuie să aibă un bacalaureat în gestiunea resurselor umane sau în administrarea afacerilor.

Într-o situaţie oarecum privilegiată sunt angajaţii de la instituţiile publice, dar, în special, angajaţii sindicalizaţi, deşi administraţia a diminuat progresiv salariile angajaţilor din sectoarele publice (educaţie, sănătate şi servicii sociale). Astfel, salariul mediu anual în administraţia din Québec este de 37.901 $, cu 13,5% mai puţin faţă de salariaţii sindicalizaţi (43.166 $). Cetăţenii obişnuiţi din Montréal întâlnesc zilnic trei categorii de sindicalişti privilegiaţi: cei din transporturile publice (STM), apoi aşa-numiţii colsbleus, precum şi salariaţii de la Societatea alcoolului din Québec (SAQ).

La Congresul Asociaţiei canadiene de transport urban din 2006, STM a câştigat premiul pentru programul său de acces la egalitate. Acest program, iniţiat în 1987 pentru a creşte numărul femeilor angajat e în STM, are în vedere, din 1989, şi angajarea minorităţilor vizibile şi etnice şi intenţionează să recruteze 40% femei şi 25% - membri ai comunităţilor culturale. După cca. 20 de ani de la demararea programului, din totalul angajaţilor STM, 21% erau femei, în special femei de serviciu sau şoferiţe şi doar 11% minorităţi vizibile.

Montreal, oraşul fără borduri

Categoria cols bleus este formată dintr-o adevărată armată de 22.000 de angajaţi ai primăriei, însărcinaţi să menţină curăţenia oraşului, precum şi buna funcţionare a şoselelor, a serviciilor de electricitate, gaze etc., ei asigurând dezăpezirea chiar şi a trotuarelor (contra-cost ). Totuşi, nu de puţine ori, trotuarele devin adevărate patinoare, provocând sute de victime; astfel, în primele trei săptămâni din luna februarie 2006 s-au accidentat 60 de elevi în curtea şcolii; numărul tuturor victimelor care au necesitat îngrijiri medicale în urma alunecării pe gheaţă nu este dat.

În iarna anului 2005/2006, carosabilul era ciuruit de 20 de mii de “nids-de-poules” în cele 27 de arondismente ale metropolei de dimeniuni impresionante, întinse pe 50 km lungime şi 16 km lăţime, chiar dacă, în ansamblu, infrastructura Canadei este demnă de admiraţie. Acţiunea de întreţinere a curăţeniei oraşului, inclusiv în zecile de staţii de autobuz, se desfăşoară doar în perioada martie-octombrie. Ca fapt divers, trotuarele din Montréal nu au borduri.

Angajaţii de la SAQ intră în aceeaşi categorie a sindicaliştilor privilegiaţi, deoarece vânzătorii sunt plătiţi cu 18 $/h (peste 37 mii de dolari pe an), bucurându-se şi de alte privilegii. Un cititor al cotidianului Métro consideră însă că salariul acestora nu este decât unul decent; indecent este faptul că sectorul privat plăteşte mizerabil (doar cu 10-11 $/h) o activitate similară, care uneori este şi singura ce ţi se oferă. Mai puţin decente par să fie indemnizaţiile compensatorii pe care le-au primit doi dintre vicepreşedinţii SAQ care au părăsit societatea: 166.500 $, plus un bonus de 29.000 $, respectiv 127.350 $, plus un bonus de 12.500 $; la aceste sume cash se adaugă şi alte avantaje de care nu se bucură angajaţii obişnuiţi.

În Canada există şi un salariu minim încă din 1919, introdus iniţial doar pentru angajatele femei, apoi generalizat din 1937. S-a propus o metodă „ştiinţifică” de calcul pentru fixarea acestuia şi s-a recomandat ca salariul minim să atingă până la 47% din salariul mediu pe oră. Deci, în 2003 ar fi trebuit să atingă 8,20 $/oră, fapt ce nu s-a întâmplat nici până acum; abia în mai 2008 a ajuns la 8,50, ceea ce înseamnă cea mai mare creştere din ultimii 30 de ani. Salariul minim diferă în funcţie de provincie; în Québec este de 7,45 $/oră (din octombrie 2004), adică 13.559 $/an.

În 2003, în provincia Québec, 5,1% dintre angajaţi aveau salariu minim, iar 23,7% au sub 10 $/oră (echivalentul a 18.200 $/an), în condiţiile în care pragul minim pentru un trai decent al unei persoane singure din mediul urban este de 19.795 $, venit brut. Creşterea salariului minim ar permite o mai bună redistribuire a bogăţiilor şi ar estompa discriminarea salarială dintre femei şi bărbaţi, pentru că 64% dintre angajaţi sunt femei.

Însă creşterea salarială atrage după sine şomaj, deoarece în domeniul serviciilor, cheltuielile legate de mâna de lucru sunt foarte mari: 80% în sectorul restaurantelor şi hotelurilor, 75% în comerţul cu amănuntul, spre deosebire de ansamblul industriei (doar 59%). Reducerea mâinii de lucru prin folosirea noilor tehnologii ar genera într-adevăr şomaj, dar inovaţiile tehnologice determină şi creşterea productivităţii muncii, deci implicit şi o creştere economică.

Un salariu minim mai mare ar înviora economia, iar şomajul pe care l-ar genera ar fi doar temporar. Un dezechilibru în bugetul provinciei provoacă şi faptul că 42% dintre québechezii cei mai săraci nu plătesc deloc impozite. Oare economia provinciei se bazează pe truda celor cu salarii foarte mici care supravieţuiesc din fărâmituri? se întreabă Anick Perreault-Labelle, în volumul „Survivre avec des miettes” (Jobboom, nr. 2, 2005).

Ce poate face un angajat cu un astfel de salariu?

Ne spune o tânără casieră de la un magazin second-hand (L’Armée du Salut): are diplomă de studii secundare (DES), echivalentul liceului românesc şi un salariu de 7,49$/h, câştig care nu-i permite să mănânce decât paste, lapte şi supă. Nu-şi permite să cumpere carne, biscuiţi sau chipsuri, nici să plătească o chirie pentru a sta singură, merge rar la cinema (biletul fiind prea scump). Nici studiile nu şi le poate completa, deoarece costă prea mult şi nu are curajul să facă un împrumut la bancă în acest scop.

Chiar un câştig ceva mai mare, de 9,36 $/h nu-i permite unei menajere să-şi cumpere ochelari noi sau să meargă la teatru. De menţionat că biletele de spectacol sunt scumpe în Montréal, chiar biletele la film, în special dacă este un film 3D; la astfel de spectacole nu prea este simţită prezenţa minorităţii vizibile. Un bilet costă 12 $; reducerile practicate sunt foarte mici: pentru pensionari (fără prezentarea niciunui act) şi adolescenţii între 13-17 ani: 11 $, pentru copiii între 4-12 ani: 9 $, iar pentru o familie compusă din 4 persoane: 39 $. Intrarea la Musée des Beaux-Arts este de 15 $, iar la Grădina Botanică, 9,75 $.

Dacă mai adăugăm faptul că 25% din copiii săraci au unul sau chiar ambii părinţi care lucrează cu normă întreagă, precum şi faptul că micile joburi nu oferă un regim de asistenţă medicală complementară şi nici un regim favorabil de pensionare, avem o imagine mai completă a sărăciei.

În Canada, munca nu te scapă neaparat de sărăcie

Potrivit unui studiu realizat în 2006 la cererea Forumului regional de dezvoltare socială a insulei Montréal, 40% dintre salariaţi trăiesc sub standardul decent de viaţă, adică peste 340.000 salariaţi câştigă sub 20 mii $ canadieni anual, bani care nu rezolvă nici nevoile de bază ale individului, deci munca nu te scapă de sărăcie, observă autorii studiului. Numărul total al persoanelor sărace recenzate în Montréal este de 514.000.

Persoanele cele mai afectate de sărăcie sunt imigranţii, persoanele insuficient şcolarizate, capii familiilor monoparentale, care ocupă joburi prost plătite, în special în domeniul serviciilor: casiere, agenţi de vânzări, comis-voiajori. Raportul Consiliului naţional pentru bunăstare socială sublinia faptul că în 2004, 80% dintre familiile biparent ale sărace din Canada au venituri din salarii. Jumătate dintre ele nu beneficiază de ajutor social sau asigurări sociale şi câştigă în medie 15.000 $/an; cu alocaţiile pentru copii, venitul lor se ridică la 22.000$, situaţie inacceptabilă pentru o ţară cum este Canada.

Una din cauzele pauperizării lor o constituie chiriile prea mari, astfel peste 215.000 de familii din Québec cheltuie peste 50% din venit pentru chirii. Pentru a atenua sărăcia, guvernul din Québec oferă ajutoare financiare: în 2004, cca. 200.000 de familii, ce câştigă între 2.400$ şi 14.810$/an, au beneficiat de acest ajutor. Însă, aceste ajutoare nu constituie decât o subvenţie deghizată care va permite în continuare subsalarizarea angajaţilor de către patroni, împovărând finanţele publice. În 2004, un montréalez din opt trăia din ajutor social (cca. 187.000).

Provincia Québec are şi un procent ridicat de persoane aflate în insecuritate alimentară (5%), care apelează la banca alimentară: în 2000 erau 190.000, iar în 2005, numărul lor se ridica la 350.000, deoarece costul vieţii creşte mai repede decât veniturile, astfel în perioada 1978/98 salariul minim a crescut cu 98%, iar viaţa s-a scumpit cu 127%.

Cobai umani, pentru bani în plus

Se trag şi alte semnale timide în presă cu privire la „portretul alarmant al Québecului”. Liga pentru drepturi şi libertăţi, precum şi organisme sindicale sau comunitare dau publicităţii un raport (12 martie 2006) în care demonstrează numeroasele violări ale drepturilor economice şi sociale, insuficienţa salariului minim, creşterea numărului de bănci alimentare, subfinanţarea în domeniul sănătăţii, criza locuinţelor cu chirii modice. Unii oameni disperaţi acceptă să devină cobai umani, supunându-se testărilor clinice pentru diverse medicamente, în schimbul unor plăţi compensatorii de până la 1.500 $, după cum aflăm din anunţurile publicitare din vagoanele de metrou.

I. Cosmuţă relatează cazul tragic al unui român care a acceptat o astfel de testare din motive financiare şi a sfârşit curând în urma unui cancer de stomac. Într-un panou publicitar afişat în mai multe staţii de metrou, soluţia ieşirii din mizerie a québechezilor este oferită de biserică: „Sur trois continents nous appuyons les populations dans leurs efforts de changements durables. Les pauvreté est partout au Québec. Et partout nous apportons des solutions. Joignez-vous à nous! Les oeuvres du cardinal Léger”; fotografia de pe panou prezintă o farfurie de metal ciobită, în care se află o felie de pâine toast. Chiar salariul mediu, care era de 15,45 $/oră (cca. 30.000 $/an) în 2003 în Québec, rămâne foarte modest, ţinând cont de preţurile mari la alimente, impozitele deosebit de mari, precum şi de creşterea continuă a chiriilor.

Aşa spre exemplu, la un salariu de 30.000 $/an, cca. 30% reprezintă taxe şi impozite reţinute automat de angajator; aceste taxe şi impozite pe veniturile salariale sunt progresive. Numărul celor cu venituri mari este redus: doar 2% din québechezi câştigă peste 100 mii $/an, (dar plătesc 20% din totalul impozitelor), faţă de 4% în Ontario, iar potrivit unui studiu alcătuit de Statistique Canada, doar 11% din angajaţii, având vârste cuprinse între 25-64 de ani, aveau salarii care depăşeau 30 $/oră (în 2001), adică cca. 55.000 $/an.

Într-un clasament al indicelui de bunăstare al locuitorilor din provincia Québec, alcătuit în 2006 şi stabilit după rata şomajului, a veniturilor şi a investiţiilor făcute de primării, Montréal ocupă locul 18 din cele 25 de oraşe ale provinciei, iar oraşul Québec, locul 8.

Economiştii spulberă mitul nivelului de viaţă mai ieftin din Québec faţă de cel din Ontario. În 2004, PIB-ul pe cap de locuitor din provincia Québec se situa pe locul 53 din cele 60 de state americane şi provincii canadiene. În 2006, cu excepţia provinciilor de la Atlantic, Québec avea cea mai ridicată rată a şomajului din Canada (8,5%); şi numărul de asistaţi sociali crescuse.

Robert Gagné, profesor la Institutul de economie aplicată de pe lângă Şcoala de înalte studii comerciale (HEC) din Montréal demonstrează falimentul „modelului québechez” în articolul Vingtans de politiques économiques inutiles au Québec. Aceste politici sunt bazate pe intervenţia statului în scopul declarat al unei mai bune redistribuiri a bogăţiei şi al accesului la serviciile publice. Având ca sursă de analiză Statistique Canada, autorul analizează veniturile medii (după impozitare) din perioada 1980-2001, în provinciile Québec, Ontario şi Alberta şi ajunge la concluzia că săracii din Québec rămân cei mai săraci şi că bogaţii din aceeaşi provincie sunt cei mai puţini bogaţi din cele trei provincii analizate.

Astfel, 20 de ani de intervenţionism al statului şi impozitare excesivă, asociate cu procentul cel mai ridicat de sindicalizare din America de Nord n-au avut nici un efect asupra redistribuirii bogăţiei, iar Québecul a continuat să se pauperizeze.

În 2001, în provincia Québec, 20% dintre cei mai săraci au un venit mediu net de 12.451 $/an; 20 % dintre cei mai bogaţi au 56.243 $, iar pe ansamblu totalizează 29.768 $. În acelaşi an, în Ontario, aceste cifre sunt: 13.723 $; 70.006 $ şi 36.304 $, iar în Alberta: 13.820 $; 68.956 $ şi 36.169 $. Nu stă în picioare nici argumentul că în Québec costul vieţii ar fi mai scăzut; exceptând locuinţele, costul vieţii în Québec şi Ontario este sensibil egal. Apoi, analiza costului vieţii nu ţine cont de diferenţele ce pot exista între calitatea locuinţelor. În acelaşi timp, constată autorul, în Québec se deteriorează şi calitatea serviciilor publice din lipsă de bani.

Atât ziariştii, ca spre exemplu, Alain Dubuc, cronicar la gazeta montréaleză La Presse, precum şi analiştii economici, observă declinul economic al provinciei Québec, condamnat la sărăcie pe termen scurt. Apare o situaţie aparent paradoxală: potrivit PIB, Québecul face parte din clubul bogaţilor şi ar figura în topul celor mai bogate 17 ţări din lume, dacă am considera provincia independentă.

Însă PIB-ul măsoară resursele disponibile pentru a oferi calitatea vieţii colective; după acest clasament, chiar Terra Nova ar fi mai bogată decât Québecul, deşi această bogăţie nu se vede în mod concret. Cauzele sărăciei sunt multiple: provincia are creşterea cea mai mică din America de Nord, productivitatea şi veniturile cele mai mici, o rată mare a şomajului, fiscalizare excesivă, capacitate redusă de atragere a investitorilor (în special după referendumul de independenţă din 1995, când marile companii internaţionale au migrat în Ontario, iar economia Québecului s-a prăbuşit), sindicalizare excesivă.

Provincia are şi datoriile cele mai mari (117 miliarde de dolari, cu sume anuale de rambursare de 7 miliarde de dolari); datoriile istorice ale provinciei datează încă din perioada Olimpiadei din 1976. La polul opus se află provincia Alberta, care în2006 a avut un surplus bugetar de 7 mld. $, surplus care a fost împărţit cetăţenilor, fiecare primind un cec de proprietate de 400 $. Chiar şi datoria Canadei est e imensă: 500 miliarde de dolari.

Una dintre soluţiile propuse pentru a impulsiona prosperitatea provinciei ar fi încurajarea cercetării şi a inovaţiei; mai mulţi cercetători au observat locul periferic pe care îl ocupă Canada în privinţa cercetării ştiinţifice şi a numărului oamenilor de ştiinţă, comparativ cu alte ţări industrializate. Are loc o adevărată migraţie a creierelor în SUA, unde beneficiază de venituri anuale mai mari, gratificaţii, cheltuieli de mutare, iar impozitele sunt mai mici. O altă cauză care contribuie la adâncirea sărăciei este dezindustrializarea, ca efect al globalizării.

Interesată de câştiguri cât mai mari, obţinute prin folosirea forţei de muncă ieftine, majoritatea produselor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, dar şi electronicele şi electrocasnicele, chiar şi micile suveniruri ce poartă însemnele Canadei sunt fabricate în China sau în ţări slab dezvoltate din Asia sau America Latină. China este, după SUA, cel de-al doilea partener comercial al Canadei.

Un mic scandal a fost stârnit de către jurnalul Les Affaires, care a dezvălui că marea majoritate a costumele olimpice canadiene, purtate de participanţii la Olimpiada din 2006 sau vândute în magazinele La Baie şi Zellers, au fost fabricate tot în China. Preşedintele Federaţiei canadiene de îmbrăcăminte se declara de-a dreptul jignit că o ţară membră a G-7 n-a fost capabilă să promoveze producţia proprie în acest scop, chiar dacă costurile ar fi fost ceva mai mari. Această politică duce la dispariţia fabricilor producătoare din Canada, dar şi la îmbogăţirea peste măsură a comercianţilor. Comanda costumelor olimpice era impresionantă: pentru 570 de magazine din Canada, la care se adaugă comenzile buticurilor, comenzile on-line, dar şi buticurile din Italia.

Provincia francofonă Québec provoacă o anumită nelinişte şi nesiguranţă locuitorilor săi din cauza tendinţelor sale secesioniste, rivalitatea dintre englezi şi francezi datând încă din sec. al XVI-lea. În urma referendumului din 1995, provincia a fost la un pas de separare, împotriva secesiunii votând doar 50,6% dintre alegători. Tensiunile continuă şi acum, deşi nu prea se vorbeşte despre acest lucru; până şi manualele de istorie pentru elevii din cursul secundar ignoră această realitate. După alegerile federale din 2006, Camera Comunelor din Parlamentul canadian a adoptat o lege prin care recunoaşte provincia Quebec ca naţiune în cadrul unei Canade unite.

În acelaşi an, noul premier conservator al Canadei, Stephen Harper, vizitează Québecul pentru a-l întâlni pe premierul provinciei francofone, fiind, după mai bine de 20 de ani, prima vizită în Quebec a şefului guvernului federal.