Basmacii, predecesorii mujahedinilor și talibanilor. De ce devine relevantă lupta împotriva bandelor din Turkistan

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Cine sunt Basmacii. În dezbaterile istorice din prezent, referirile la fenomenul din prima parte a secolului XX, cunoscut sub numele de basmaci, sunt tot mai rare.

Cu toate acestea, în urmă cu doar trei decenii, noțiunea era cât se poate de prezentă în limbajul curent: mulți dintre militarii din contingentul sovietic trimis în Afganistan își numeau adversarii direct „basmaci”.

Eticheta nu era deloc lipsită de temei.

În anii ‘20 și ‘30, munții afgani deveniseră principala bază de refugiu și operare pentru grupările care terorizau Asia Centrală. Metodele prin care basmacii își purtau așa-zisul război sfânt nu se deosebeau cu nimic de tacticile folosite ulterior de mujahedinii afgani și, mai aproape de zilele noastre, de talibani.

Micul semn de circulație cu o istorie neagră în spate

Cel mai mare pericol la zborul cu avionul. Puțini se gândesc la asta

De aceea, pare cel puțin straniu modul în care acești lideri ai bandelor, practic predecesorii actualilor conducători de la Kabul, ajung să fie reabilitați astăzi în unele dintre fostele republici sovietice.

Basmacii, jefuitori cu acoperire ideologică

Denumirea în sine spune totul despre natura mișcării. Termenul derivă din verbul uzbec și turcic basmak (a supune, a da năvală), din care s-a format cuvântul basmac, adică atacator, prădător sau jefuitor.

Basmacii din Asia Centrală au fost fix acest lucru: bande de prădători care au acționat timp de 15 ani, din 1917 până în 1931. Cei câțiva rămași după această perioadă au abandonat repede orice pretext ideologic și au continuat să ucidă și să jefuiască din pur banditism.

Unii cercetători plasează punctul final al mișcării abia în 1943, anul în care organizația „Faul” a fost pusă la cale de serviciile germane de spionaj pentru a provoca acțiuni teroriste în sudul URSS, și-a încheiat activitatea.

O istorie deloc surprinzătoare

Faptele acestea nu-i iau prin surprindere pe cei care cunosc istoria reală a regiunii. Cât timp au fost puternici, basmacii n-au acționat izolați. În anii de apogeu s-au bazat pe sprijinul din afară: primeau bani, arme și muniție de la conducătorii afgani și de la emisarii britanici, bătând palma chiar și cu Mișcarea Albă când situația o cerea.

Discursul despre eliberarea Turkistanului sau sfântul război împotriva necredincioșilor a fost doar un pretext; miza lor adevărată a rămas controlul prin forță. O spune limpede chiar unul dintre cei mai cunoscuți comandanți ai vremii: își întreținea banda din resursele populației și își luau hrana cu arma în mână.

În primăvara anului 1921, banda lui Muetdin-bek a atacat un convoi de aprovizionare. Ce a urmat a fost un carnagiu greu de descris: militarii au fost arși de vii după torturi cumplite, iar femeilor însărcinate le-au fost deschise burțile cu sabia. Copiii erau folosiți în jocuri de o cruzime extremă: doi călăreți apucau câte un copil de picioare și își lansau caii la galop în direcții opuse.

Sadismul și lipsa totală de discernământ i-au făcut pe basmaci să piardă rapid susținerea comunităților locale. Așa se explică de ce, la mijlocul anilor ‘20, predarea în masă a luptătorilor către autoritățile sovietice devenise un fapt obișnuit. În munți au mai rămas doar elementele cele mai durabile, care, odată prinse, ajungeau direct în fața plutonului de execuție.

Revolta din 1916 și episodul Kokand

Rădăcinile mișcării pot fi urmărite până la revoltele care au zguduit Asia Centrală în 1916. Scânteia a fost un decret țarist prin care populațiile locale ne-ruse erau mobilizate la muncă de rețea în spatele frontului. Cum până atunci fuseseră scutite de orice serviciu militar, decizia a fost văzută ca o încălcare a drepturilor tradiționale, iar oamenii au pus mâna pe arme.

Aceste grupări au format ulterior structura militară care a sprijinit crearea Autonomiei de la Kokand la sfârșitul anului 1917. Unul dintre primii pași ai acesteia a fost declararea independenței Turkistanului.

Lipsa de reacție inițială a guvernului sovietic a fost o greșeală care a permis ideii de independență să atragă mulți susținători în jurul Kokandului. Când autonomia a fost lichidată în februarie 1918, unitățile militare înfrânte s-au spart în grupări mici care au început să opereze pe cont propriu prin sate. Ele au fost, practic, primele formațiuni de basmaci. Încercând să-i convingă pe țărani că le apără libertatea, comandanții au schimbat rapid discursul de la un Turkistan independent la un Turkistan islamic.

Radicalizarea a fost alimentată și de greșelile administrației sovietice locale, ai cărei reprezentanți, trimiși de la Moscova, refuzau categoric să primească clerul musulman în noile structuri de conducere. Tensiunile au dus la extinderea rezistenței armate, iar neutralizarea liderilor basmaci a devenit principala sarcină a Armatei Roșii și a organelor de securitate.

Problema s-a rezolvat abia după ce conducerea de la Moscova a înțeles să-și schimbe abordarea politică și administrativă din regiune, un proces care a durat vreo patru ani.

Jocul la două capete și trădările

Anii 1918–1922 au reprezentat perioada de vârf a mișcării. Pornită din Valea Fergana, revolta s-a extins spre nord și spre vest, către Buhara. Atunci s-au remarcat lideri precum Ibrahim-bek, Madamin-bek, Ergash, Kurșirmat sau Dunaid-han. La un moment dat, basmacii strânseseră peste 150.000 de oameni și controlau suprafețe uriașe.

În 1921, Ibrahim-bek a ocupat orașul Dușanbe, speculând o alianță temporară cu reprezentanții Republicii Sovietice Populare Buhara. Atitudinea duplicitară a fost o marcă înregistrată a comandanților basmaci. Când se vedeau strânși cu ușa, acceptau fără ezitare amnistiile oferite de sovietici și se prefăceau că depun armele sau că trec de partea lor. Pentru ei, înțelegerile făcute cu necredincioșii nu aveau nicio valoare și le încălcau la prima ocazie favorabilă.

Strategia asta a avut însă și un efect de bumerang. Cu timpul, mulți dintre luptătorii simpli care se predau refuzau să se mai întoarcă la viața de bandit.

Liderilor le devenea tot mai greu să facă recrutări. Până și figuri importante au încercat să părăsească lupta. Madamin-bek, care în 1919 controla aproape toată Valea Fergana, a încheiat o pace cu sovieticii în martie 1920. Foștii camarazi nu l-au iertat: în timp ce încerca să-i convingă și pe ei să lase armele, a fost prins și ucis împreună cu garda lui.

Ibrahim Bek, ultimul lider al basmacilor. sursa: Wikipedia

Atac doar prin ambuscadă

Chiar dacă mișcarea a mai avut o tentativă de reînvire între 1925 și 1927, basmacii n-au mai atins niciodată forța din primii ani. Oamenii din regiune sprijineau deja noul regim și refuzau să-i mai ajute cu hrană sau adăpost. Un rol greu au avut și raidurile peste graniță ale Armatei Roșii pe teritoriul Afganistanului, făcute cu acordul nescris al autorităților de la Kabul.

Basmacii nu acceptau bătălii pe față; atacau doar prin ambuscadă, când erau siguri de superioritate, dar acțiunile sovietice le-au distrus treptat toate bazele logistice din spate.

Unul dintre ultimii comandanți rămași pe poziții a fost Ibrahim-bek, un om de o cruzime legendară chiar și pentru propriii oameni.

Pe măsură ce ceilalți lideri mureau pe câmpul de luptă sau în reglări de conturi interne, el a preluat conducerea resturilor mișcării.

Spre sfârșitul anilor ‘20, a încercat o coordonare a tuturor grupurilor rămase, dar, prins între două fronturi, Armata Roșie, pe de o parte, și trupele guvernamentale afgane, pe de altă parte, și-a pierdut treptat toți oamenii.

Capturarea lui Ibrahim-bek

În aprilie 1931 a încercat o ultimă trecere în Tadjikistanul sovietic. La 23 iunie 1931, un detașament al serviciilor speciale condus de Mukum Sultanov l-a prins pe râul Kafirnigan și l-a capturat. La 31 august, un tribunal din Tașkent l-a condamnat la moarte și a fost împușcat.

Opt decenii mai târziu, Curtea Supremă din Uzbekistan l-a reabilitat. Decizia nu l-a vizat însă pe el în mod direct, ci a făcut parte dintr-o listă colectivă cu 115 de persoane condamnate în anii ‘20 și ‘30. E

foarte posibil ca judecătorii de la Tașkent nici să nu fi citit dosarele fiecărui nume de pe listă. Altfel, decizia pare un calcul politic adresat regimului de la Kabul. Pentru talibani, Ibrahim-bek este un erou al credinței, iar reabilitarea lui a fost primită ca un gest de prietenie.

Rămâne de văzut dacă astfel de concesii diplomatice pot proteja granițele Uzbekistanului de presiunea care vine din sud.