Mă întreb de ceva vreme: cum se face că în România din ce în ce mai multă lume merge la biserică, dar din ce în ce mai mult oamenii se înrăiesc, devin dușmani de moarte ai celorlalți și urăsc cu pasiune. Biserica pare un fel de ”modă”, unde se perindă o multitudine de tineri, care își fac cruci mari, ascultă cuvântul lui Dumnezeu și apoi spun tuturor, pe rețele de socializare sau pe unde mai apucă să se exhibe, cât sunt ei de pioși.

Chiar și candidații la înalte funcții publice bat bisericile, în căutarea votului care le pare ascuns după cruci.

După ce toată lumea a fost ”bucurată” cu vești și poze despre smeritul creștin, se dă liber la ură: haștagii urlă din toți rărunchii că vor multă pușcărie și deloc judecată dreaptă pentru oricine, cu excepția lor. În plus, deontologii propagă ideea drepturilor fundamentale aruncate la coș și călcate în picioare de la cel mai de jos funcționăraș până la cel mai înalt om în stat.

Însă despre ei, pioșii, numai de bine: nu doresc să răspundă în fața nimănui, nici măcar în fața lui Dumnezeu… doar ei merg la biserică, în mod cert sunt niște sfinți. În fața moaștelor se mai roagă de o funcție grăsuță, un bănuț în plus la salariu ori o ”binecuvântată” pleașcă care să le schimbe viața în mai bine. Totul este despre el și atât! Căci cu cât semenilor lor le merge mai rău și suferă mai mult, el, piosul, se simte mai mândru: prin comparație cu urgisitul el prosperă și o duce bine, îl depășește la bunăstare pe năpăstuit și pe flămând și se simte fericit.

Bisericile și mănăstirile au devenit locuri de cerut prosperitate, dar și de hulit împotriva celorlalți: degeaba are piosul bunăstare, dacă e la fel ca ceilalți. Lui îi trebuie exclusivitate de la Dumnezeu: să se concentreze pe el și pe cerințele lui, nu ale altora, pe care îi privește prin curtea bisericii ca pe un competitor hămesit, care a venit să se îndestuleze din bunăvoința divină înaintea sa. Dau din coate să intre primii în biserică, se uită cu obidă la cel ce îl deranjează din pupatul icoanei și afurisește în gând ”babele” care îl încurcă în rugăciunile de îmbogățire, distrăgându-i atenția lui DoamneDoamne de la probleme importante pe care ei i le cer, căci li se cuvin.

Acatiste, pomelnice, lumânări și tot soiul de obiceiuri bisericești sunt ”plătite” de pios cu bani mulți, în speranța că Divina Făptură va vedea cât este el de generos în casa Lui și îi va multiplica cu generozitate ”investiția”. Nu dă unui sărman niciun leuț pentru pâine, că doar nu are el așa griji sociale: pe flămânzi să îi ajute altcineva, nu-i treaba lui. Votul dat din ură, acelora care le satisfac setea sălbatică de sânge prin discursuri sforăitoare denumite „anticorupție” este dovada vie a răului care le mistuie sufletul. Manifestările populiste, cu scrâșnete de dinți și priviri tăioase, numai bune de însoțit blasfemii despre ”statul de drept” ori ”independența justiției”, sunt pe placul lor, ale ”pioșilor”-haștagieni: cel mai creștinește cu putință este să militezi și să votezi pentru ca semenii tăi să intre nevinovați la pușcărie. S-a dus nevinovat la pușcărie? Piosul nu crede, iar dacă e așa, oricum nu contează, că doar n-o fi vina lui. Ba chiar e mai bine: s-a mai eliberat un post pe undeva, numai bun de cerut la rugăciunea viitoare ori a mai dat o afacere faliment, rămânând oamenii pe drumuri. Fericirea ”piosului”-haștagian e deplină atunci când răul îl lovește năprasnic pe co-creștin … urcă în topul bogaților cu câteva locuri, căci cei năpăstuiți au coborât în ierarhia socială după el ca bunăstare.

Rămâne totuși o întrebare, veche de două milenii: atunci când va fi să voteze, piosul ipocrit îl va alege iarăși pe Baraba? Probabil că DA.

Te-ar putea interesa și: