Din cuprinsul articolului
Pentru români, marele premiu post-Revoluție a fost Decretul-Lege 61/1990. Este legea prin care au devenit, peste noapte, proprietari ai locuințelor pe care le aveau cu chirie, de la stat.
Prețurile de achiziție au fost derizorii, chiar și de 200 de dolari americani, își amintesc foști angajați ai ICRAL. Pentru România, în schimb, decizia a fost un dezastru economic. ”Revoluția proprietății” din anii '90 este prima măsură a regimului Ion Iliescu, o moștenire care a generat controverse până în zilele noastre.
Locuințe ale statului, vândute și cu 200 de dolari americani
Prin Decretul-Lege 61, adoptat pe 7 februarie 1990, statul român a transferat în proprietatea chiriașilor circa 3,1 milioane de locuințe, construite înainte de 1990. Vânzarea s-a făcut la prețuri extrem de mici, adesea sub deprecierea inflației.
Prețurile inițiale, fixate în lei, pentru apartamente de două și trei camere variau între aproximativ 75.000 și 100.000 lei. Ulterior, spre sfârșitul anului 1990, prețurile au fost actualizate la valori cuprinse între 149.600 și 167.000 lei.
În anul 1989, valoarea apartamentelor reprezenta echivalentul a aproximativ 6.500 de dolari. În anul 1990, din cauza deprecierii leului, valoarea de vânzare a apartamentelor era echivalentul a aproximativ 1.300 de dolari americani.
”În anii 1992-1994, când leul a scăzut mult, valoarea apartamentelor ajunsese cam la 350 dolari. Se vindeau și cu 200 de dolari, alea mai mici, iar cu 350 cele cu trei camere. (...) Cam vreo cinci salarii medii, pe vremurile alea”, își amintește Valentin G., un fost angajat al ICRAL, în prezent pensionar.
Doar în București s-au vândut aproape 500.000 de locuințe
Locuințele de stat erau gestionate de Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă (ICRAL). Instituția avea sucursale în toată țara, în special în orașele mari.
În București, ICRAL administra aproximativ 500.000 de locuințe cu chirie, din totalul de 650.000 de apartamente construite în blocurile comuniste.
”Toate aceste locuințele cu chirie s-au vândut cu Decretul. Multe dintre ele s-au plătit în rate. Prin 1993-1994, când leul era slab s-au plătit cam toate. De unde aveam sute de mii, Primăria rămăsese cu mai puțin de zece mii de apartamente”, își mai amintește fostul angajat ICRAL.
România, campioană la proprietari, dar cu o economie de subzistență
Transformarea rapidă a proprietății imobiliare a schimbat fundamental peisajul social românesc. România a urcat în topul țărilor din Europa ca procentaj al populației care deține locuință proprie (97–98 %). Asta, în condițiile în care economia țării era una de subzistență.
Pe de o parte, vânzarea locuințelor a oferit stabilitate locativă imediată și a creat un sentiment larg de apartenență la proprietate. Acest lucru a consolidat capitalul familial și a stimulat piața imobiliară, inclusiv cea a construcțiilor (prin renovări).
Pe de altă parte, decizia a generat costuri semnificative pentru stat: pierderi fiscale uriașe – miliarde de dolari, potrivit rapoartelor succesive ale Fondului Monetar Internațional. De asemenea, lipsa unui fond locativ public, atât pentru segmente vulnerabile, dar și ca sursă de venit constantă.
Ion Iliescu, arhitectul tranziției de la „proletar” la „proprietar”
Ion Iliescu a fost principalul actor politic al procesului. El a prezentat decizia ca ”prima măsură democratică”, aigurând o tranziție a mentalității colective de la ”proletar”, la „român proprietar”
Percepția publică despre această decizie a fostului președinte Iliescu este ambivalentă. Majoritatea românilor s-au bucurat de această facilitate, iar unii îl văd ca pe ”salvatorul stabilității sociale” și ”constructorul imediat al unei clase de mijloc”. Economiștii și alți critici îl acuză că a blocat restituirea justă a proprietăților și că a favorizat ”beneficiari privilegiați”.
Măsura, deși populară, a cronicizat disfuncționalități administrative, resimțite și astăzi. Fără o strategie pe termen lung de reinvestire în patrimoniul statului și fără planuri de regenerare urbană, orașele s-au dezvoltat haotic.
Opinia publică și realitatea economică
Românii au apreciat cadoul simbolic și concret al tranziției. Au „simțit” imediat cum Revoluția le-a schimbat viața. În realitate, multe locuințe au devenit proprietatea unor cetățeni care nu dispuneau de bani pentru întreținere sau renovare.
Astăzi, deși România este o țară de proprietari, realitatea economică e mai nuanțată: locuințe mici, adesea substandard, multiple litigii și vulnerabilitate financiară persistentă.
Decretul-Lege 61/1990 a fost un instrument de guvernare rapidă și eficientă politic, dar cu un preț economic și social greu de recuperat. Impactul asupra economiei țării rămâne unul mixt: da, s-a generat masiv capital privat, dar în detrimentul investițiilor moderne și al echității sociale.
